UNIVERSUL MEU - de Elena Oprica

 

UNIVERSUL  MEU de  Elena  Oprica Să visez până mă sting... Mi-este alinarea vieţii, Apogeul să ating Până-n roua dimineţii.  Am un trup ce-l port lumesc, Umblă, tremură, îl doare, Când visez, îl părăsescŞi plutesc din zare-n zare.  Sunt cum vreau acolo, sus, Limitele nu există,Nu mai simt teamă de-apus, Nu mai sunt pierdută, tristă... Tot ce scriu, rămâne scris, Reci suspine pe hârtie, Dar în univers de vis Chiar trăiesc o poezie...  Pot să fiu prinţesă, floare, Sau din nou să fiu copil, Mă transpun în orice stare, Nu mai sunt doar trup fragil...  Pot să simt chiar şi parfumuri Ce plutesc prin depărtăriŞi-mi apar deodată drumuri Către alte noi visări...  Zbor prin zeci de constelaţii, Unde dorul mă îndrumă,Unde-s dulcile tentaţii Cu miros şi gust de Lună. Universul mi-e visarea Iar visarea-Univers, Doar pământul îmi e jalea Ce suspină viu prin vers.

FLIRT CU VIAȚA - de Elena Oprică

 

FLIRT  CU  VIAȚA de  Elena Oprică Voi flirta cu viaţa din mine îi voi face avansurişi sper să cedeze plănuiesc s-o devorez din toate unghiurile existenţei mi-e sete de urgia pasiunii din ea n-o slăbesc din ochi până nu-mi pică la aşternut... ca o răzbunare-să simtă şi ea tăria posesivităţii  cum străpunge trup cu inimăcu tot...  viaţa din mine e o femeie apetisantărâvnesc la atingerea degetelor ei catifelate a buzelor cotropitoare pe pielea sufletului   o doresc  din cap până-n picioare dar nu sunt cum credeţi... doar îmi iubesc  viaţa !

NE-AU ZBURAT DIN SUFLETE COCORII - de Ion Untaru

 

NE-AU  ZBURAT  DIN  SUFLETE  COCORII de Ion Untaru Ne-au zburat din suflete cocorii spre aceleaşi ţărmuri neştiute şi de unde nu se mai întorc Toamna vieţii pare nesfârşită Ne-au zburat din suflete cocorii de parcă am plăti un bir mereu un altu-n fiecare an cu o nouă generaţie de cocori  mai tineri şi mai trişti

PRIVIND O STEA TERESTRĂ - de Dimitrie Anghel

 

Am în fața mea un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor, marea împărăție a apelor, nemărginirea mișcătoare care nu-și mai află astîmpăr, fluidul element ce predomnește asupra uscaturilor. Figuri bizare, pe care aleargă umbre ușoare ce înseamnă uriașii munți, dungi abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale și necunoscute ce sunt imensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc continentele.

Cu cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai gol, mai necunoscut se întinde rotundul pe care trăim. Acolo stînci de ghiață dăinuiesc de veacuri, ghețari uriași își ridică ascuțitele vîrfuri spre cer, eratice blocuri coboară dezrobite din cînd în cînd de soarele avar, ca să vie spre noi.

Imensul albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală așezate unul lîngă altul, de un paianjeniș de fire încurcate, ce-și povestesc tovărășiile ce le-au legat oamenii, de nevoile ce au întins punți mișcătoare de la uscat pînă la uscat, pentru ca fiecare să-și poată schimba rodul ce i l-a hărăzit darul soarelui și să se poată îndestula pentru a-și perpetua progenitura. Pe cărările acestea mișcătoare de cînd e lumea, albe pînze s-au întins și negre catarguri s-au mișcat ducînd cu încredere toată schelăria lor de lemn, spre alte țări și alte continente, neavînd altă busolă decît înghețata crizantemă de argint a stelei polare.

Nume pline de faimă se cetesc pe rotundul globului, sonore nume care nu mai spun nimic decît gloria unui trecut, puncte de doliu și de umbră, cărora numai luminile lunare li se mai cuvin... 

Civilizațiile au mers și cu trudă și răbdare au străbătut continentele, dinspre Orient spre Occident a călătorit lumina...

Deasupra, uriașul cer cu înfricoșatul lui norod de lumini s-a preschimbat poate și el, multe astre poate s-au sfărîmat și multe altele și-au arătat deodată fața luminoasă, rupînd învelișul de catifea care îmbracă neantul.

Foarfeca întîmplărilor, ca un copil care se joacă, schimbă și va schimba necontenit fața nemărginitului univers : legi fatale mișcă puteri necunoscute, dezlănțuie cataclisme, decretează morți, pe cari nici nu le putem bănui, și noi, pe rotundul acesta, care e globul nostru, ne înșelăm, stropim cu picături de sînge hotare ce zicem că le-am moștenit din străbuni, ridicăm tot felul de steaguri pe cari ard toate culorile împrumutate prismei solare ca și curcubeul.

Mișc însă globul și văd țara mea, bucata de pămînt, udată și ea de atîta sînge și lacrimi, pe care m-am născut, și mă întreb de ce, din tot globul acesta imens, împrejmuit de atîtea ape albastre care așteaptă paciente ca să cuprindă uscatul, mă înduioșez mai mult. Amintirile vin, cu glasul lor depărtat, cu farmecul lor straniu, cu duioșia lor, contra cărora nu poți să te aperi ; cu cenușa tristă ce-o poartă pe umeri și pe față, cu surîsul trist ce-l au morții pe marginile gurii, ca să mă cheme, dar le înlătur...

N-au drept oare atîția cari s-au născut ca și mine pe același pămînt, învîrtind sfera aceasta pe care se zugrăvesc atîtea uscaturi despărțite de linii albastre ale apelor, să-și recheme și ei amintirile, să se lase legănați de farmecul lor, să-și caute în fața rîurilor icoana pe care o aveau cînd erau copii, să plîngă și să se înduioșeze de priveliștele pe cari le-au văzut de cînd s-au născut; și, îmboldiți de acestea, să-și rostească durerile și bucuriile, în graiul pe care l-au învățat și pe care îl găsesc mai sonor și mai apt de a se exprima, cum o fac și eu ?...

Viața curge ca un fluviu imens și noi suntem viața. Imensul fluviu are însă două maluri și mulți dintre cei ce ne-a aruncat întîmplarea pe infima noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm despărțiți de adîncul albiei în care aleargă valurile.

Același cîntec ne murmură și unora și celorlalți neîntrerupta goană de unde ; aceleași priveliști vedem și unii și ceilalți în limpezimi ; aceiași nori, ce întunecă fața apelor, ne întunecă pe unii și pe ceilalți ; aceleași melodioase cîntece, ce le trezește fluidul element, ne lovește auzul și se repercută în sufletele noastre...

Și cu toate acestea, stăm deoparte, nimenea nu întinde o punte, nimenea nu se întreabă că cernutul mărunt de pulbere și de nisip, că rostogolitul pietriș care face albia rîului peste care curge nepăsătoare sonora melodie a apei care merge aiurea și se depărtează necontenit de noi l-a adus de cine știe unde și l-a lăsat aci pentru că n-a putut să-l ducă mai departe. 

Pietrișul acesta care formează albia, patul acesta mișcător de silexuri și de cremene, izvorul acesta greoi și material, căci e și el un izvor care mișcă, s-a înfrățit cu toate acestea. Rostogolit de valuri și aruncat din pripor în pripor, s-a rotunzit și a luat aceeași formă, s-a asemuit și a devenit uniform, s-a șlefuit și a alunecat, a făcut concesii poate și și-a pierdut întîia față, și-a renegat colțurile și asperitățile, ca să se poată aciuia și face un conglomerat peste care să treacă fluctuantele ape, care se duc aiurea ca și vremea.

Așa am venit și eu poate și m-am așezat, imensul fluviu al timpului m-a purtat și m-a adus de aiurea, ca și o piatră fără amintire, am uitat pe unde am fost, nu vreau să mai știu ce valuri au trecut peste mine, nu simt decît înfățișarea firului de nisip și a cimentului întîmplător care m-a făcut un tot.

Iubesc dar albia peste care curge vremea, iubesc patul unde m-am aciuiat, iubesc firul de nisip care m-a legat pe vecie cu celelalte tovarășe...

Aceste sunt gîndurile ce-mi vin învîrtind sfera terestră. Ghemuitul și micul contur pe care îl scrie țara mea față de imensitatea marilor continente mi-e scump, pentru că aici m-am născut; mi-e scump pentru că am uitat pe unde m-au purtat valurile ; mi-e scump pentru că nicăiri nu m-aș recunoaște, pe unde m-aș putea întoarce; mi-e scump pentru că amintirea altor vremuri a murit în mine...

Deasupra mea, cel ce mișcă nesfîrșitele infinituri de globuri, precum mișc eu acum, jucîndu-mă, sfera aceasta de carton, zugrăvită în tot felul de culori, căreia îi dă necurmat asalt nemărginitul apelor albastre, oare nu cată el ironic la mine văzîndu-mă privind cu nespusă duioșie dunga neagră pe care un geograf iscusit a conturat-o împrejurul țării mele ?

Ce-mi pasă, eu cînt sfidînd zîmbetul lui și, cînd privesc celelalte continente, surîd și îmi spun că aici unde m-am născut, aci se va dezbrăca făptura mea de lut și aci voi lăsa schela mea de oase, care se va face pulbere și se va întoarce în pămîntul ce m-a ocrotit, în bucata aceasta infimă pe care o dungă de tuș o mărginește de imensitatea sferei terestre ce o învîrt astă-seară între degete, gîndindu-mă numai ce va deveni turburatul meu suflet după moarte. 

DARURILE VIEȚII - de Ioana Voicilă Dobre

DARURILE  VIEȚII de  Ioana Voicilă Dobre  Pentru fiecare spin vin să-ţi dau un trandafir!Pentru fiecare rană o să ning din cer, o mană! Pentru fiecare clipă, de visare, din cuvânt,Mă înclin pân la pământ şi mă-nalţ pe o aripă. Pentru fiecare vis, pe-o undă de dor, trimisDăruiesc speranţa mea. Tu să-mi dai inima ta!

PRIVIND VIAȚA - de Garabet Ibrăileanu - - MAXIME DESPRE VIAȚĂ

 

Garabet Ibrăileanu ( 1871, Târgu Frumos - 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc. 

Nimeni nu reclamă mai mult toleranța decât cel netolerant, pentru că toleranța ta este condiția de viață a netoleranței lui. 

Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale. 

Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acțiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puțin nobil și dă-l ca motiv al acțiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ți atribuie unul rău de tot. 

De câte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ți-ai lăsat armura  acasă. 

Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copiii. 

Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mânii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.

Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri. 

Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele, n-are instinctul politeții, ci dresajul, și n-are sufletul suspus. 

Pentru un om cu adevărat inteligent, a minți este o sforțare, pe care și-o impune penibil, minciuna contrazicând raporturile reale din lume, prea clare și tiranic impuse minții inteligente. 

De zece ani ești prieten de aproape cu o femeie și vă ziceți „dumneata". Acum un ceas ai văzut întâia dată pe o femeie, care ți s-a dat și al cărei nume nici nu-l știi, și vă ziceți „tu". Oare singura apropiere dintre suflete este corpul? 

Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede.

Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede. 

A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu. 

Mila, când nu e însoțită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decât disprețul. 

O femeie care iubește pasionat nu glumește niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui.

Toți oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic: ca universul întreg să se comporte astfel, încât să le fie bine lor -- și le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decât în vederea acestui scop. 

Cineva spunea: Prostiile și absurditățile celor de aproape mă înfurie. Ale celorlalți mă amuză. 

Un roman stoarce lacrimi de admiraţie naturilor artistice prin pasajele lui frumoase, şi lacrimi de compătimire naturilor sentimentale prin pasagiile lui patetice.

Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii ești în stare de război. Cu dușmanii, cu prietenii, cu cunoscuții, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta -- bagă de seamă ce vorbești și cum vorbești, cât și când îi frecventezi, cum te arăți: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreț. Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că ești în stare de pace ori de armistițiu, căci celălalt te-ar surprinde. 

Fata, pe care ai iubit-o la optsprezece ani și n-ai mai văzut-o de-atunci, o iubești toată viața. 

Câți oameni ar prefera să moară ei, decât să se scufunde un continent în ocean?

Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ți fie scumpe credințele și ritualele care au consolat pe tatăl tău și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții? 

Femeile au mai multă delicatețe în realitățile iubirii decât bărbații. O femeie normală nu va intra niciodată în intimități cu un bărbat de pe o treaptă socială cu mult inferioară ei, ori cu un bărbat pentru care nu are cel puțin afecțiune. Pentru bărbați asemenea incompatibilități de obicei nu există. Această deosebire se poate exprima pe scurt astfel: este indiferent la urma urmei pe cine supui, dar nu este indiferent cui te supui. 

Dacă n-ai în tine destulă politețe pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decât cu egalii, mai politicos cu egalii decât cu superiorii. Lipsa de politețe față cu egalii și cu superiorii este numai o necuviință, care îți poate atrage represalii, pe când față cu inferiorii este o cruzime și o lașitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta. 

O nenorocire venită din propriile noastre greșeli e tot atât de fatală ca și una venită din senin, dar iluzia liberului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintâi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita.

Când un prieten te părăsește în nenorocirea lui, îți dă tot atâta dovadă că nu ți-a fost prieten adevărat, ca și când te părăsește în nenorocirea ta.

Deosebirea dintre dominarea femeii de către bărbat și dominarea bărbatului de către femeie este deosebirea dintre tiranie și dictatura sclavilor. Când nu domină nici unul, nici altul, e război civil.

Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe față, ca să nu dai prostiei dreptul de a-și permite cu tine aceeași atitudine, împrumutând-o de la tine. - Garabet Ibrăileanu

LABIRINTUL VIEȚII - de Larysa

 

LABIRINTUL  VIEȚII de  Larysa Nu ştiu când m-am rătăcit  În al vieţii labirint ?!  Credeam că-l ştiu pe de rost  La câte-ncercări mi-au fost...  Prin unghere nepătrunse,  Capcane de nimeni puse,  Înmulţesc în loc să piară  Şi mă-nşfacă-n a lor gheară.  'Geaba-ncerc să merg pe vârfuri,  Să nu scap în negre-adâncuri,  Merg ce merg, parcă plutesc,  Iar şi iar, mă rătăcesc...  Degeaba păşesc desculţă... Nimic pare-se, n-anunţă Că-ntre mândrii trandafiri  Se găsesc şi mulţi ciulini  Ce mă-nţeapă şi mă-ndoaie,  Sângele-mi curge şiroaie  Dar cu rănile plăpânde,  Mă târăsc spre locul unde  Se cântă şi se iubeşte... Şi-acest crez mă îndârjeşte,  Să păşesc spre infinit  Prin al vieţii labirint...

ACUM CÂNTECUL S-A SFÂRȘIT - de Magda Isanos

ACUM  CÂNTECUL  S-A  SFÂRȘIT de  Magda  Isanos Acuma cântecul s-a sfârșit. Nu știu de-i bine ori rău. Din frunze-am cântat. Dumnezeu, lângă mine stând, mi-a șoptit.  De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Și câteodată-avea glas de om. "Sărbătorește, mi-a spus el, aceste câmpii dezmierdate și crește..."  Și ca o pasăre neînvățată m-am apucat să cânt. Eram mirată și bucuroasș, și nici n-am simțit cum trece anotimpul fericit !  Zburați, cântece, zburați departe, scuturați-mă de pământ și moarte, și preamăriți natura-n care încă e liniște și-nțelepciune-adâncă.

SIMPLĂ RĂTĂCIRE - de Larysa

 

SIMPLĂ  RĂTĂCIRE de  Larysa Sătulă sunt de toate rele  De guri ce scuipă doar venin  Smerite-n ale lor blesteme  Purtate-n însăşi al lor chin Şi glăsuind de Cele Sfinte  De Bunul nostru Dumnezeu,  Dar bunătatea o dezminte  Prin ură şi vorbind de rău  EL, doar în omul bun se-arată Iubire-asupra-i revărsând,  Nu iadu-n disperări îl cată Prin vorbe fară nimic sfânt...  Diavol în tunet şi în fulger  Mă vezi, prin vremea mea, hulit  Află că alţi mă văd ca înger  În lumea-mi ca de basm, iubit  Nimic nu vreau eu de la tine  Nici dragoste, nici umilinţi  Mi-e plină viaţa de iubire  Făr' să cerşesc în rugăminţi...  A fost o simplă rătăcire...  Putea fi totuşi minunat Şi nu drăcească ispitire  Ce crezi că-n patimi ţi-am purtat  Dar dacă-acesta ţi-e răspunsul  La gând frumos şi dor curat,  Mă-ntreb...cu mir, cine e unsul...  Îngerul rău sau bunul drac ?!