Era
la începutul vacanței Paștilor. Gările erau pline de copii și de
părinți cari se întorceau acasă de sărbători, sau cari se duceau să se
recreeze de zarva orașului, în vre-un sat dela munte, sănătos și
înconjurat de priveliști minunate.
Dar
dacă ai fi observat în Gara de Nord din București fețele tuturor cari
se pregătiau de călătorie, începând cu cei cari ședeau la rând să-și
scoată bilet și sfârșind cu ștrengarii de elevi cari, cățărați pe
scările vagoanelor se strigau unul pe altul, n’ai fi văzut o față mai
veselă decât a lui Mircea Claudiu. Student în anul I de medicină, Mircea
Claudiu nu văzuse de multă vreme satul în care se născuse și
copilărise. Tatăl său, notar, îl trimesese să facă liceul în București
ca intern ; iar când li se dedea școlarilor vacanță, în tot timpul
acestor lungi opt ani de școală, el șezuse la unchiul său, advocat în
București. Acesta n’avea deloc greutăți familiare și primise să ia în
gazdă pe Mircea, ca să mai ușureze pe bietul frate-său, care avea cinci
copii, împrăștiați și ei pe la alte școale : cei mai răsăriți în
Târgoviște, iar cei mai mărunței la școala primară din satul Răsvad.
De
aceea, în ziua aceea frumoasă de Aprilie, când trenul de Târgoviște se
puse în mișcare, când locomotiva începu să șuere prelung, nu era
zugrăvită pe chipul nimănui o bucurie mai mare ca pe chipul lui Claudiu.
În legănarea mulcomă a vagonului pe șine, legănare pe care de atâta
timp nu o mai simțise, el incepea să fie vrăjit de un vis frumos, și
nu-și mai dedea seama dacă păpușoiul verde și înalt depe semănăturile
din dreapta și din stânga trenului, dacă grâul, orzul, ovăzul și pomii
cari începuseră să dea în floare, erau tablouri adevărate, sau el le
vedea aevea. Și atunci fruntea înfierbântată de fiorul înduioșării, și-o
rezemă de geamul rece și aburit al vagonului; și cineva care s’ar fi
uitat de-afară spre el, n’ar fi știut dacă o lacrima se prelinge depe
obrajii lui, sau daca aburul s-a prefăcut pe geam în picături ce curg
jos repede și voioase.
Abia
apucă el să se desmeticească bine, când controlorul ceru biletele
pentru Pucioasa. Puțin după aceea trenul se opri, și Mircea se dădu jos
sprinten privind cu părere de rău de trenul de care se despărția și cu
uimire și plăcere bătrâna gară, care se uita la el cu aeru-i măreț și
scurtător.
Mircea
trecu repede pe peron, printre călătorii care nu-l cunoșteau, și apoi o
porni pe șoseaua națională ce duce spre Râsvad. Mergea repede ca și cum
ar fi fost fugărit de cineva din urmă. Soarele se înălțase pe cer ca de
tei suliți, când el sosi acasă. Bătu de trei ori la poartă.
Un
câine lățos se ivi din fundul curții, hămăind și arătându-și colții, și
în acelaș timp ușa se deschise, și tatăl și mama lui Mircea deteră
năvală toți la poartă, întru întâmpinarea celui care venise atât de pe
neașteptate. După ce a mâncat, lucru care a fost luat drept motiv de
frățiorul lui mai mic, Costel, să mai capete o bucată de budincă, și
după ce a trebuit să povestească timp de vreo două ore la cei din casă,
ce i se mai întâmplase în timpul unei atât de îndelungate înstrăinări de
dânșii, Mircea se duse puțin să se odihnească. Prea era fericit, și
prea turburat, ca să mai poată sta de vorbă după ce îl descususeră
atâta.
Dar
odihna îi fu de scurtă durată. Ca răspunzând melancoliei pe care o
resimți el o clipită, gândindu-se la frumoșii ani ai copilăriei sale,
duși spre a nu se mai întoarce niciodată, se auzi un sunet trist de
clopot. Și sunetul era din ce în ce mai adânc, mai trist, mai grav, mai
prelung.
Și
par’că se adunau în sunetul acesta glăsuri omenești, cunoscute lui de
mult, din copilărie ; și par’că toate glasurile acestea se îndreptau
tânguitoare în spre el, cerându-i numai lui ajutorare.
Tresări
brusc și-și îndreptă fără să vrea privirea la fereastra care da spre
drum. Deodată văzu pe preotul satului, cu barba albă, tot așa cum îl
știa de mic, copil, și pe dascălul Simion care purta un steag ros de
vreme, pe care era zugrăvit chipul Sfântului Andreiu.
După
ei veniau patru oameni care duceau pe umeri un sicriu lung îmbrăcat în
catifea roșie, și o femee și o fată învestmântate în negru, al căror
plâns îți umplea inima de milă. Apoi urma un întreg convoiu de figuri
mâhnite, pe care durerea își dăltuise asprimea ei mută.
Când
zări fata îmbrăcată în negru, Mircea păli și se clătină pe picioare.
Da, ea era! Eră o fată cu care învățase clasele primare, și pe care de
opt ani de zile nu o mai văzuse. Era Tania (așa o botezaseră cu un nume
mângâetor cei de-acasă), și nici nu se putea să fie alta căci nimeni
afară de ea nu avea obrazul atât de alb și fraged, părul atât de
castaniu și strălucitor, ochii atât de negri și talia atât de sveltă.
Și
Mircea căută în grabă o pălărie, își aruncă o haină pe dânsul, și ieși
afară să urmeze convoiul. Lumea nici nu-l observase, când, încet-încet,
sosiră la cimitir. Printre crucile vechi, strâmbe și cu inscripțiile
șterse, era săpată o groapă proaspătă, umedă. Și când groparii lăsară să
se scufunde sforile cu care țineau coșciugul, când sgomotul de bulgări
care se rostogoleau ne-ndurători fu acoperit de glasul preotului care
cânta : „Veșnica lui pomenire!“, se auzi un țipăt sfâșietor, întretăiat
de suspine. Mircea, care rămăsese pironit locului, simți că trebue să
fugă, să nu mai vadă chinurile ființei care îi fusese odinioară dragă.
El
se gândise pe drum la o cuvântare pe care s-o țină înaintea
mormântului, dar acum înțelegea că e o zădărnicie, față de nemărginita
durere pe care cineva o încearcă atunci când pierde un tată.
Când
se întoarse acasă, Mircea Claudiu fu trist cum niciodată încă nu
fusese. Rând pe rând i se perindau în minte întâmplări din copilărie,
peste care predomină chipul luminos al prietenei sale Tania, și pe urmă
se gândia la anii pe care-i petrecuse el în liceu, la uitarea care i se
așternuse în suflet. Se gândia la nestatornicia simțămintelor sale, și
la ore libere din anii de școală, pe care le întrebuințase fără folos.
Însă își aduce acum bine aminte o mulțime de amănunte care trecuseră în
ochii lui pe atunci nebăgate în seamă.
Ducându-se
odată la un coleg, surora acestuia, care îi făcuse o deosebită impresie
lui Mircea, citia: „Călugărul criminal“. Pe alte fete le suprinse
vorbind în taină de Sherlock Holmes și de Hick Winter, sau de
senzaționalele romane de aventuri ale d-lor Vasile Pop și
Rădulescu-Niger. Pe fața multor din aceste fete întrezărise Mircea încă
depe atunci cochetărie și fățărnicie ; întrezărise în convorbirile cu
ele încă depe atunci o pornire firească a lor de a-l ului prin
cunoștințele lor profunde asupra secretelor dansurilor moderne și
eroilor atât de simpatici ai filmelor de cinematograf. Poate că
prietenii pe care și-i făurise Mircea în școală, nu erau ei îndestul de
bine văzuți ca să-l facă să lege prietenie cu fete cu altfel de
simțăminte și altfel de cultură; poate că chiar exista astfel de fete,
dar nu le-a cunoscut. Mircea nu putea ști cum sunt celelalte, dar după
cât putuse el să vadă, se gândia acum cu tristețe la marea deosebire
dintre „școlărițele“ dela oraș, și simplitatea prietenei sale din
copilărie, Tania. Tot ceeace făcea ea nu era niciodată silit, și vorbele
îi erau atât de neprefăcute și sincere iar zâmbetul, par’că pornea din
fundul inimei.
Și
astfel Mircea fu mâhnit timp de trei zile de-a-rândul. Se mirau toți
cei din casă de această schimbare a cărei pricină nu puteau s’o
găsească, din cauză că la toate întrebările el rămânea posomorât și nu
răspundea nimica. Abia în seara Vinerei Patimilor, când auzi sunând
clopetele care chemau pe credincioși la sfânta slujbă, abia în seara
aceia când copiii treceau pe ulițele satului cu lumânările aprinse și cu
Prohodul în mâini, un zâmbet de nădejde se ivi pe buzele sale. Și
zâmbetul acesta fu împărtășit de toți, iar fratele mai mic Costel, sări
de gâtul lui Mircea și-l întreabă vesel: „Nene, melgi și tu la biselică
?“ Și fără să mai aștepte răspunsul, căci el se îmbrăcase de mult cu
hăinuțe noui și-și cumpărase din târg o lumânare de ceară învârtită în
spirală, Costel îi îndesă pălăria pe cap și-l târâ după dânsul. Alte
două surori ale lor veniau pe urmă, iar cel mai mic rămânea acasă.
În biserică era o îmbulzeală de nedescris.
Mircea
își făcu loc în grabă printre oamenii care se dedeau cu respect în
lături, și se urcă pe niște trepte sus, în așa numitul „pod“ al
bisericii unde era corul. O voce tainică îi spunea că și Tania trebue să
fie acolo. Și intr’adevar o văzu șezând rezemată de balustradă și
așteptând să înceapă răspunsurile corului la leturghie.
Privirea
par’ca îi eră ațintită în spre ceva pe care ceilalți nu puteau să-l
vază, și ochii ei par’ca erau răpiți de o contemplare mută și
neturburată. Când văza pe Mircea zâmbetul trist depe buze i se șterse și
el se îndreptă către dânsa ca spre o veche prietenă.
În
adevăr, emoția pe care o simția, era mai mare cu mult decât chiar aceea
pe care o avusese când da examen în fața profesorilor, ori când pe la
serbări recită vre-o poezie sau țineă vre-o conferință. Dar nu după mult
timp, corul începu să cânte. Mircea cânta alăturea de Tania și vocea îi
eră atât de frumoasă, cum nici el nu se așteptase.
Băeții
se uitau mirați spre „domnișorul“ care se întorsese dela București, iar
fetele trăgeau cu coada ochiului spre dânsul. El se simțea acum mai
fericit decât ori când în viață. Deodată începu să răsune acelaș clopot
care cu câteva zile mai înainte îi adusese o veste atât de tristă.
Dar
sunetul bătrânului clopot nu mai eră acum ca înainte, grav și
melancolic. Acum sună repede, viu, vioiu, sburdalnic. Și par’că se uniau
în sunetul acesta iarăși glasuri îndepărtate, necunoscute, care îi
șopteau la ureche : „Noi suntem glasul copilăriei tale! Întaarce-te spre
noi și spre Tania pe care atâta timp ai uitat-o ! Tania! Tania ! Da, da
! Bang, bang ! Noi suntem glasul copilăriei tale !“ Mircea simți că i
se umezesc ochii. Și, cine știe de ce, acelaș farmec desăvârșit, aceiași
vrajă adâncă el o văzu și pe fața prietenei sale. Îi strânse mâna în
tăcere, și privirile lor se îndreptară pline de recunoștință în spre
Christul răstignit, depe pânza acoperită cu flori, din mijlocul
bisericii.
Și
clopotul le cânta acum melodios fericirea viitoare, iar acum și
privirea lui Mircea era ațintită în spre un punct nevăzut, în spre cevă
ce nimeni nu putea să zărească, într’o contemplare mută si
neturburată...
