Am în fața
mea un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor,
marea împărăție a apelor, nemărginirea mișcătoare care nu-și mai află
astîmpăr, fluidul element ce predomnește asupra uscaturilor. Figuri
bizare, pe care aleargă umbre ușoare ce înseamnă uriașii munți, dungi
abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale și necunoscute ce sunt
imensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc
continentele.
Cu
cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai gol, mai necunoscut se
întinde rotundul pe care trăim. Acolo stînci de ghiață dăinuiesc de
veacuri, ghețari uriași își ridică ascuțitele vîrfuri spre cer, eratice
blocuri coboară dezrobite din cînd în cînd de soarele avar, ca să vie
spre noi.
Imensul
albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e
însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală
așezate unul lîngă altul, de un paianjeniș de fire încurcate, ce-și
povestesc tovărășiile ce le-au legat oamenii, de nevoile ce au întins
punți mișcătoare de la uscat pînă la uscat, pentru ca fiecare să-și
poată schimba rodul ce i l-a hărăzit darul soarelui și să se poată
îndestula pentru a-și perpetua progenitura. Pe cărările acestea
mișcătoare de cînd e lumea, albe pînze s-au întins și negre catarguri
s-au mișcat ducînd cu încredere toată schelăria lor de lemn, spre alte
țări și alte continente, neavînd altă busolă decît înghețata crizantemă
de argint a stelei polare.
Nume
pline de faimă se cetesc pe rotundul globului, sonore nume care nu mai
spun nimic decît gloria unui trecut, puncte de doliu și de umbră, cărora
numai luminile lunare li se mai cuvin...
Civilizațiile au mers și cu trudă și răbdare au străbătut continentele, dinspre Orient spre Occident a călătorit lumina...
Deasupra,
uriașul cer cu înfricoșatul lui norod de lumini s-a preschimbat poate și
el, multe astre poate s-au sfărîmat și multe altele și-au arătat
deodată fața luminoasă, rupînd învelișul de catifea care îmbracă
neantul.
Foarfeca
întîmplărilor, ca un copil care se joacă, schimbă și va schimba
necontenit fața nemărginitului univers : legi fatale mișcă puteri
necunoscute, dezlănțuie cataclisme, decretează morți, pe cari nici nu le
putem bănui, și noi, pe rotundul acesta, care e globul nostru, ne
înșelăm, stropim cu picături de sînge hotare ce zicem că le-am moștenit
din străbuni, ridicăm tot felul de steaguri pe cari ard toate culorile
împrumutate prismei solare ca și curcubeul.
Mișc însă
globul și văd țara mea, bucata de pămînt, udată și ea de atîta sînge și
lacrimi, pe care m-am născut, și mă întreb de ce, din tot globul acesta
imens, împrejmuit de atîtea ape albastre care așteaptă paciente ca să
cuprindă uscatul, mă înduioșez mai mult. Amintirile vin, cu glasul lor
depărtat, cu farmecul lor straniu, cu duioșia lor, contra cărora nu poți
să te aperi ; cu cenușa tristă ce-o poartă pe umeri și pe față, cu
surîsul trist ce-l au morții pe marginile gurii, ca să mă cheme, dar le
înlătur...
N-au drept
oare atîția cari s-au născut ca și mine pe același pămînt, învîrtind
sfera aceasta pe care se zugrăvesc atîtea uscaturi despărțite de linii
albastre ale apelor, să-și recheme și ei amintirile, să se lase legănați
de farmecul lor, să-și caute în fața rîurilor icoana pe care o aveau
cînd erau copii, să plîngă și să se înduioșeze de priveliștele pe cari
le-au văzut de cînd s-au născut; și, îmboldiți de acestea, să-și
rostească durerile și bucuriile, în graiul pe care l-au învățat și pe
care îl găsesc mai sonor și mai apt de a se exprima, cum o fac și eu
?...
Viața
curge ca un fluviu imens și noi suntem viața. Imensul fluviu are însă
două maluri și mulți dintre cei ce ne-a aruncat întîmplarea pe infima
noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm
despărțiți de adîncul albiei în care aleargă valurile.
Același
cîntec ne murmură și unora și celorlalți neîntrerupta goană de unde ;
aceleași priveliști vedem și unii și ceilalți în limpezimi ; aceiași
nori, ce întunecă fața apelor, ne întunecă pe unii și pe ceilalți ;
aceleași melodioase cîntece, ce le trezește fluidul element, ne lovește
auzul și se repercută în sufletele noastre...
Și cu
toate acestea, stăm deoparte, nimenea nu întinde o punte, nimenea nu se
întreabă că cernutul mărunt de pulbere și de nisip, că rostogolitul
pietriș care face albia rîului peste care curge nepăsătoare sonora
melodie a apei care merge aiurea și se depărtează necontenit de noi l-a
adus de cine știe unde și l-a lăsat aci pentru că n-a putut să-l ducă
mai departe.
Pietrișul
acesta care formează albia, patul acesta mișcător de silexuri și de
cremene, izvorul acesta greoi și material, căci e și el un izvor care
mișcă, s-a înfrățit cu toate acestea. Rostogolit de valuri și aruncat
din pripor în pripor, s-a rotunzit și a luat aceeași formă, s-a asemuit
și a devenit uniform, s-a șlefuit și a alunecat, a făcut concesii poate
și și-a pierdut întîia față, și-a renegat colțurile și asperitățile, ca
să se poată aciuia și face un conglomerat peste care să treacă
fluctuantele ape, care se duc aiurea ca și vremea.
Așa am
venit și eu poate și m-am așezat, imensul fluviu al timpului m-a purtat
și m-a adus de aiurea, ca și o piatră fără amintire, am uitat pe unde am
fost, nu vreau să mai știu ce valuri au trecut peste mine, nu simt
decît înfățișarea firului de nisip și a cimentului întîmplător care m-a
făcut un tot.
Iubesc dar
albia peste care curge vremea, iubesc patul unde m-am aciuiat, iubesc
firul de nisip care m-a legat pe vecie cu celelalte tovarășe...
Aceste
sunt gîndurile ce-mi vin învîrtind sfera terestră. Ghemuitul și micul
contur pe care îl scrie țara mea față de imensitatea marilor continente
mi-e scump, pentru că aici m-am născut; mi-e scump pentru că am uitat pe
unde m-au purtat valurile ; mi-e scump pentru că nicăiri nu m-aș
recunoaște, pe unde m-aș putea întoarce; mi-e scump pentru că amintirea
altor vremuri a murit în mine...
Deasupra
mea, cel ce mișcă nesfîrșitele infinituri de globuri, precum mișc eu
acum, jucîndu-mă, sfera aceasta de carton, zugrăvită în tot felul de
culori, căreia îi dă necurmat asalt nemărginitul apelor albastre, oare
nu cată el ironic la mine văzîndu-mă privind cu nespusă duioșie dunga
neagră pe care un geograf iscusit a conturat-o împrejurul țării mele ?
Ce-mi
pasă, eu cînt sfidînd zîmbetul lui și, cînd privesc celelalte
continente, surîd și îmi spun că aici unde m-am născut, aci se va
dezbrăca făptura mea de lut și aci voi lăsa schela mea de oase, care se
va face pulbere și se va întoarce în pămîntul ce m-a ocrotit, în bucata
aceasta infimă pe care o dungă de tuș o mărginește de imensitatea sferei
terestre ce o învîrt astă-seară între degete, gîndindu-mă numai ce va
deveni turburatul meu suflet după moarte.
