Atunci, în ziua ce-o simt încă
trăind
de parc-ar fi acuma,
în preajma unei miriști care
murea sub nenduratul fum
Al aburelilor menite să-nchege peste noapte
bruma,
Ne-am pomenit pe neștiute
Călătorind
pe-același drum.
Ne priveghea de sus un rece și-nvăluit
apus de soare,
Și-ncet,
înfrigurați și singuri,
pășeam privind adânc în noi,
Și-atunci întâi o cunoscurăm
tăcerea dezvăluitoare
A tainei gemene pe care
ne-o ascunsesem amândoi.
Și-atunci întâi o cunoscurăm
duruta strângere de mână
în care sufletele noastre și-au consfințit,
ca-ntr-un sărut,
Cernitul pact al renunțării
la dragostea ce-o să rămână
De-a pururi dorul care-o plânge în noi
pe-același dispărut.
