TĂCERE
de Emanoil Bucuța
Vin' iară astăseară din nu știu ce ungher,
Când scapă Timpul cea mai gingașă dintre ore,
Să’nchee împrejurul culcușului stingher
Hohotitoare-albastre și mlădioase hore.
Sunt stoluri amânate de întrebări mai vechi
Ce se întorc de-acuma și-mi susură'n urechi.
Priviră de departe atât plutit pe Mări,
Atât noroc, alături de-atâta grea năpaste,
Încât aleargă toate spre tâmpla cu visări
Și cred că n’au acuma de ce să mai adaste.
Sunt pâlcuri amânate de îutrebări de mult
Ce se întorc de-acuma și cer să le ascult.
Dar eu le chem aproape și spun râzând, plângând,
De căile bătute, de-ascunsele paragini —
Ah, de-aș putea în locul acelui singur gând,
Știut azi, să le-astâmpăr cu vorbe și imagini?
Sunt cete amânate de-atâtea întrebări
Ce se întorc de-acuma și-așteaptă deslegări.
Mă tot feresc și nu vreau să văd că, dacă tac,
Cei alergați să afle, triști câte unul pleacă,
Iar viața dinăuntru rămâne ca un lac
Lipsit de râuri, care se sară'ncet și seacă.
b |
