FEMEIE LUMINOASĂ
de Benjamin Fondane
Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur, dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri - femeie cu gândirea ca un polen netrebnicşi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc, aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin, pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei, pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea, pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau - în ciuda celui ce seamănă-n deşert nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macinşi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi, pământ, matrice dată din ziua cea dintâi, în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
|
|
