Cucoana Ilenuța Joldea era o cucoană de neam mare, frumoasă și bogată; dar, lucru cu totul neobișnuit la cucoanele boierimii celei mari a Moldovei din întăia jumaătate a veacului trecut, aproape toate de o distincțiune supremă, era de o rară vulgaritate. Moravurile ei nu fusese niciodată bune, atât în timpul celor două căsătorii, cât și în timpul văduviilor ei. După fel de fel de aventuri scandaloase, ea se „îngurluise”, cum zic vechii noștri cronicari, cu un fel de vechil - om de afaceri al ei, numit Matache Dalac, care trăgea însemnate foloase din această intimitate. Lumea n-o iubea, nici nu o stima, dar era în relații cu dânsa fiindcă era bogată. Rudele ei o disprețuiau, dar o vedeau și până la un oareșicare punct făceau haz de ea, căci era bună de gură și nu lipsită de duh.
Prin anul 1868 sau 1869, aflându-mă cu maică-mea la niște neamuri, la Movileni, în Țara-de-Jos, iaca sosește și cucoana Ilenuța, care stă acolo vro două zile.
În a doua sară, mă dusesem pe terasă și căscam gura într-un jâlț din dosul unor oleandri, uitându-mă la stele. Deodată aud niște foșnete de rochii și, la lumina lunii, văd pe cucoana Ilenuța care, împreună cu una din mătușele mele, s-apropie și se așază pe un divan despărțit printr-un rând de oleandri și de portocali de jâlțul pe care stăteam.
De la întăile cuvinte ce le rostiră, văzui că ele urmează o convorbire începută în salonul pe care îl părăsise.
- Da, Natalițo, te încredințez că vremea noastră era pentru toți mai bună decât vremea de astăzi.
- Nu mă îndoiesc, răspunse mătușă-mea, cum că era mult mai plăcută pentru boierii cei mari și chiar pentru parte din cei mici, dar nu mă vei convinge niciodată, mătușică dragă, că pentru oamenii de rând și mai ales pentru țigani era, nu zic mai bună, dar nici măcar așa de bună ca acea de astăzi.
- Aieste, răspunse cucoana Ilenuța, sunt palavre de-ale bonjuriștilor și de-ale franțujilor, arză-i focul și pe unii și pe alții. Ce-i pasă, mă rog, unui țigan să mănânce din când în când câte douăzeci și cinci de nuiele la… (aici cucoana Ilenuța desemnă o parte a trupului ce buna-cuviință nu permite să fie desemnată decât prin perifrază) dacă el avea de mâncare cât nu dovedea să mănânce și muncea cât se poate de puțin ! Veți zice că astăzi au drepturi ? Dar aceste drepturi sunt numai cu numele. Ce i-o folosit lui Toader, bucătarului meu, dreptul de vot hărăzit lui de fleacul de Cuza ? Apoi nu-l pun eu jos și nu pun să-i tragă douăzeci și cinci la scară de câte ori sarmalele sunt uscate, friptura trecută sau peștele crud ? Cine mă împiedică ? Primarul, căruia îi dau trei fălci de arătură și două de fânaț gratis în fiecare an și lemn de foc și de trebuință cât îi trebuie, sau subprefectul pe care îl plătesc cu câte trei stoguri mari de fân, cu zece chile de ovăz, cu lemne și cu vin ? Astăzi este mai multă ipocrizie și atâta tot.
- Și ce mulțămire poate să-ți facă bataia unui țigan ? Mie una lucrul în sine mi-ar produce o nemărginită scârbă.
- Cum ? N-ai bătut niciodată ?
- M-o ferit Dumnezeu !
- N-ai tras macar o palmă cameristei tale ?
- Niciodată, strigă mătușa cu oroare.
- Ba, răspunse cucoana Ilenuța, eu am bătut cu mâna mea și am pus să se bată mulți țigani și nu puțini țărani și cred că bine am făcut: am început să bag astfel minte într-înșii.
- Dar dacă se găsea unul să-ți întoarcă bataia înapoi, ce ai fi zis ?
- M-aș fi aparat cât aș fi putut, răspunse cucoana Ilenuța. S-o găsit chiar unul care s-o facă.
- Cine ? întrebă mătușa Natalia, deodată foarte intrigată. Răposatul beizade, soțul dumitale ?
- Ți-ai găsit ! răspunse cucoana Ilenuța cu un zâmbet de dispreț. Pe beizade l-aș fi bătut eu; altul mai îndrăzneț.
- Te rog, mătușică, spune-mi această poveste, se rugă mătușa Natalia.
- Dacă îți face plăcere, răspunse bătrână, de ce nu.
Apoi povesti cele ce urmează:
- Sunt de-atunci douăzeci și cinci de ani; beizade murise de patru ani și eu mă-ncurcasem cu Matache de vro trei ani. Ducându-mă la iarmarocul de la întăi august, la Roman, am tras, deoarece era să mă-ntorc sara la Mihălceni, la hanul lui Strati, unde am cerut o odaie pentru a mă spăla de colb și a mă pieptănă. Pe când făceam astfel o brumă de toaletă, aud în odaia de alături un glas minunat de bariton cântând italienește aria: La calunnia è un venticello. Iar după ce o mâtuit-o, tot urmează să cânte întruna; repertoriul cântărețului părea fără de sfîrșit. Știi cât îmi place muzica; eram cu desăvârșire sub farmecul acelui glas așa de dulce și totodată așa de bărbătesc. Dar trebuia să mă duc în târg. Am trimăs după o birjă și am ieșit din odaie. Când treceam pe lîngă ușa acelei de alături de mine, de unde pornise glasul cel frumos, acea ușă se deschide și printr-însa iesă în sală o frumuseță de bărbat: nalt, subțire, cu fața tipică de tenor talian, cu nas frumos și drept, cu ochi parcă erau de jăratec, cu gura ca o floare și cu niște minuni de musteți negre. S-o uitat lung la mine și tu știi că atunci avea la ce să se uite. Ce să-ți spun ? I-am făcut cunoștința: era un maestro talian de canto de la Malta, care dăduse lecții de muzică în Galați vreme de doi ani și mergea acuma la Ieși, unde nădăjduia să câștige parale mai bune. L-am poftit să vie cu mine la Mihălceni, ca să-mi deie și mie câteva lecții, și el o primit cu bucurie; nici nu visase asemenea chilipir. Ce să mai încurc vorba ? Mi-o dat lecții, dar nu numai de muzică, ci și de altceva și mai plăcut. Și, Doamne, bun dascăl și vrednic mai era ! Un adevărat artist ! Executa variațiile cele mai deosebite și cele mai plăcute pe toate ariile ce ți le poți chipui. De la un andante amoroso, dolce, trecea deodată la un allegro furioso, appassionato, întrebuințând pedala în chipul cel mai dibace, pentru a se întoarce la andante, când con forza și când dolce, cântând când con brio și când sotto voce. Am petrecut astfel câteva săptămâni ca într-un rai. Dar, după o bucată de vreme, am băgat de samă că Orlando, așa se numea muzicantul meu, nu mai arătă virtuozitatea de altădată: abuzează de andante, și încă nu amoroso, rar să se suie mai sus de allegretto, uită cu desăvîrșire că există un appassionato și un amoroso sau să întrebuințeze pedala. M-am temut să nu fie bolnav, să nu-l fi ostenit abuzul de cântări ce-l făcuse în vremile din urmă. Îl întreb și-mi răspunde că se simte într-adevăr ostenit și slab. Eu, îngrijită, era cât pe ce să trimăt după doftor, mă silesc să-l hrănesc cât mai bine, cu mâncări cât se poate de hrănitoare. Dar într-o sară, căutându-l prin grădină, aud, trecând pe lângă un chioșc, oftări, suspinuri, bolborosiri; întru, și ce să vezi ? Găsesc pe signor Orlando, acel slăbit și ostenit, cântând țigăncușii de la ietacul meu, Soltanei, un cântec cum eu nu mai auzisem de vro două săptămâni: un cumplit appassionato con forza și cu pedală întruna. Cînd s-au sculat amândoi, spărieți, li-am ars câte o palmă zdravănă și am chemat țiganii. I-am dus la scară și am pus să li tragă fiecăruia câte douăzeci și cinci de bice zdravene, iar talianului i-am hotărât că a doua zi trebuie să plece de dimineață.
Dar când mă trezesc a doua zi și întreb dacă o părăsit curtea, mi se răspunde că n-o vrut să plece nici în ruptul capului și cere să-l mai primesc o dată. L-am primit. Mi s-o aruncat la picioare rugându-mă să-l iert, recunoscând toată ticăloșia lui și jurându-se că nu i se va mai întâmpla.. Am fost slabă și l-am iertat. Vro două săptămâni am avut parte de niște arii poate mai amoroase și mai pasionate decât acele cu care mă bucurase la început, iar pe Soltana nu putea s-o mai vadă cu ochii. Mereu îmi săruta mânile mulțămindu-mi pentru corecțiunea salutară ce pusesem să i se deie și care, mă încredința el, îl făcuse să priceapă toată ticăloșia purtării lui. Îmi mai zicea că nu înțălege cum o putut să se uite la Soltana care, pe lângă mine, este numai o sluțenie cu părul galbân și cu pistrui pe obraz. Într-adevăr, Soltana, fiind fata unui neamț ce-l avusesem meșter fierar, era bălaie și avea vro doi-trei pistrui pe obraz, dar astăzi nu pot decât să recunosc că era o fată foarte frumoasă, care atrăgea privirile și ațâța poftele tuturor bărbaților.
Într-o noapte, două săptămâni după ce prinsesem pe talian cu țigăncușa, vro două ceasuri înaiate de ziuă, sunt trezită de o mână care-mi scutura umărul în chip ce numai dulce nu era. Deschid ochii și vreu să întind mânile și picioarele, dar nu le pot mișca; iar lângă pat zăresc fețele lui Orlando și a Soltanei: ei mă legase de mâni și de picioare.
- Acuma, cucoană Ilenuță, zise Orlando, ești în puterea mea. Ne-ai bătut pe mine și pe Soltana pentru că am preferat frumuseță ei bălaie și tânără frumuseței tale oacheșe și îmbătrânite. Acum vine rândul tău: am să-ți trag și ție douăzeci și cinci de bice cu același bici cu care ne-ai bătut pe noi. Întoarce-o, Soltano, și ca să nu miște, șăzi pe capul ei.
Și așa au făcut: ea s-o așezat pe capul meu și el mi-o tras douăzeci și cinci de bice, parc-aș fi fost o țiganca.
- Și n-ai țipat ?
- Cum era să țip când de la cele dintăi cuvinte îmi pusese un căluș în gură. N-am pierdut cunoștința, deși curgea sângele de pe mine. După ce s-au împlinit cele douăzeci și cinci de bice, i-am văzut că scociorăsc în toate dulapurile și deschid un saltar al garderobului în care îmi țineam banii, și se aflau atunci într-însul mai bine de cinci mii de galbeni. Apoi ticălosul de talian, trimițîndu-mi cu degetele o guriță, o ieșit din odaie cu țiganca, și eu, de ciudă, am leșinat. Mi-am venit în fire tocmai târziu: slugile băteau tare în ușă și eu, nerăspunzând din pricina călușului, au adus un fierar care o deschis.
Cea dintăi veste ce mi-o dădură o fost că talianul și Soltana fugise cu faetonul meu cel nou, la care înhamase cei mai frumoși telegari ce-i aveam. Un fecior boieresc îi întâlnise în zori de ziuă tocmai dincolo de hotarul moșiei și se încercase să-i oprească, dar talianul îi ucisese calul trăgând într-însul cu pistolul și silindu-l astfel să se lese de urmărire și să vie la curte pe jos; dar, în drum, înștiințase pe vornic, iar acesta trimesese vătăjăii s-adune o poteră. Ce s-o mai lungesc ? Am făgăduit cinci sute de galbeni privighitorului dacă mi-i va prinde, dar degeaba; pănă în ziua de astăzi n-am aflat nimica despre ei. De atunci am renunțat la dragostea de ocazie și m-am ținut de Matache. Cu dânsul sunt liniștită: el nu umblă după Soltane și, între patru ochi ca și în fața lumii, mi-o fost - câtă vreme am avut poftă de slujbele lui - slugă plecată și ascultătoare.
Mă sluja cu andante și cu allegro, cu dolce, amoroso sau appassionato, după dorința mea.
Și bătrînă ajunsă la capătul istoriei sale tăcu. Mătușă-mea, pe a cărei față băteau în plin razele lunii, ascundea cu greu o groaznică poftă să pufnească de râs.
- Dragă mătușică, zise ea, ce cumplită aventură !
- Am avut dureri o lună întreagă, zise cucoana Ilenuța; ș-apoi, de ! are cineva, mai ales când se știe femeie frumoasă, amorul său propriu, și nu este plăcut să vezi că ți se preferă o țigancă cu pistrui. Totuși, adăugi ea după o clipă de tăcere, aș suferi bucuros din nou toată durerea bătăii și toată usturimea părăsirii ca să mai pot trăi încă o dată acele clipe. Nu-i nimica atât de dulce ca tinerețile și ca dragostea.
