Se razămă pe dealuri un cer de flacări, sara;
Și-n sat la geamuri roșii amurgu-și bate para
De crezi că arde focul; la pomi, prin crengi, te-nșală
Și cuiburi de jăratec și fire de beteală...
Prelung și rar din luncă s-aud tălănci sunând
Și-i un miros de iarbă cosită de curând.
Din deal căruți, prin nouri de colb aprinși de soare,
Țin drumul și se-ndreaptă spre sat în goana mare.
Din țarină sătenii vin osteniți acasă;
Ard focuri prin fânețe că-s mulți rămași la coasă;
Auzi ici-colo doine și dulce să-nfioară
Nelămuritul freamăt al liniștei de sară.
Se zugrăvesc în negru pe cerul luminat
Și plopii nalți și turnul bisericei din sat,
Vezi cumpăna fântânei și streșinele joase
Și berzele stând drepte într-un picior pe case.
Prin vișini stol de vrăbii își cântă sara bună;
Oprită-i roata morii și toaca nu mai sună
Și de pe dealuri gâște sburând pripit se lasă
Gălăgios devale și cad greoiu pe-acasă.
În fiecare curte se-nalță nori de fum
Și-n jurul mesei roată sătenii șed acum
De-și spun năcazuri multe și rare bucurii
Și cad apoi pe gânduri cu ochii la copii.
Dar umbra sărei crește, se-ntunecă mai tare
Și pomi și streșini, toate, par cufundate-n mare
Că nopțile pe toate le-neacă la un loc;
Rămâne doar în zare o geană ca de foc...
Jăratecul la vetre s-a stins pe nesimțite
Și-auzi mișcare numai în staulul de vite.
Pe prispă dorm sătenii și rar pe la-nserat
Clipesc la geamuri roșii opaițele în sat.
De-asupra tuturora-i o liniște adâncă
Si doar pe la portițe în taină mai vezi încă
Flăcăi și cu fecioare tiptil-tiptil s-adună
De-și prind în vorbe dorul, își spun de câte-n lună.
Târziu, când totul pare în dulce somn și-n pace,
Câți ochi nu-s arși de lacrimi în casele sărace...
Cătunul trist se-ntinde cernit de noapte-acum...
A mort și-a sărăcie un câne urlă-n drum.
