Glicina (Wisteria floribunda) este o plantă căţărătoare masivă, originară din Japonia. Poate ajunge şi la 10-15 metri înălţime dacă este lăsată să crească liberă, tulpina devenind foarte groasă şi încolăcindu-se pe orice fel de suport; greutatea totală poate ajunge şi la o tonă. Florile sunt asemănătoare salcâmului şi apar vara, chiar înainte ca frunzele să fie complet dezvoltate. Culoarea lor variază de la alb lăptos la albastru şi variante de liliachiu. Există şi specii care înfloresc primăvara, în martie-aprilie.
Cel mai des întâlnită specie de glicina este Wisteria floribunda, sau glicina japoneză, care înfloreşte târziu, în vară, florile fiind purpurii sau lila. Dintre varietăţile glicinei japoneze, cele mai cunoscute sunt Violaceo Plena, cu flori albastre-violet, Alba cu flori albe, Rosea cu flori roz pal şi Macrobotrys, ai cărei ciorchini pot ajunge şi la un metru lungime.
O altă specie este Wisteria frutescens, sau glicina americană, cu flori violete şi Wisteria sinensis sau glicina chinezească, cu flori albe şi parfumate, care apar la începutul verii.
Cum o îngrijim
Singura cerinţă a glicinei este un sol bine drenat. Pentru că este o plantă care creşte foarte viguroasă, dacă tutorii pe care se sprijină tulpina nu sunt suficient de solizi, vor fi deterioraţi. Nu are cerinţe de soare, umiditate sau o anume calitate a solului. Se udă regulat, mai ales vara.
Pentru a creşte în funcţie de spaţiul ales de noi (umbrare, ziduri etc.) este necesară tunderea ramurilor de două ori pe an. Astfel, în luna iulie, după ce florile s-au uscat, se taie ramurile de la nivelul frunzei a şasea.
În februarie, înainte de înflorire, se scurtează de la al doilea sau al treilea mugur apărut.
Cum se înmulţeşte
Cea mai simplă modalitate este înmulţirea prin butaşi. Butaşii de aproximativ 10 cm se taie în luna august şi se plantează într-o răsadniţă cu turbă şi nisip. După înrădăcinare, plantele se mută într-un ghiveci cu pământ normal, în care vor sta cam un an înainte de a fi plantate în locul final. De asemenea, des folosit este şi marcotajul artificial. Cea mai greoaie şi de durată metodă este cea prin seminţe.
Dăunatori şi precauţii
Îngălbenirea frunzelor este produsă de cloroza ferică, o consecinţă a solurilor acide, bogate în calcar. Dintre dăunători, tripsidele sunt cele mai frecvente şi la apariţie glicina se tratează imediat cu insecticid.
+097097690867098.jpg)
