Petre Ispirescu 1830 - 1887
Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da ? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face ? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.
Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.
Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:
Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul.
În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.
Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă.
Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată.
Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna:
— Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul !
Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt.
Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîhnire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei.
În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.
Ștefan Cel Mare 1422 - 1504
