A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. Și nu era prost creștinul, dar o piază rea i se punea de-a curmeziș, așa că tot ce făcea îi ieșea pe dos. Muncea din răsputeri omul și abia ce putea să încropească după multe trude și necazuri câțiva bani, că o năpastă și da peste el, de-l lăsa și mai sărman ca mai înainte.
Dar toate astea nu-i abăteau puterile, căci sădise, se vede, Dumnezeu într-însul viață de prisos ca să poată suferi mai bine.
De la un timp și-a dat el cu gândul că poate locul unde i se nemerise să stea și să muncească e blăstămat. Și luându-și ce bruma îi mai rămăsese, se mută cu sărăcie cu tot aiurea. Dar nici acolo nu-i fu mai acătărei.
În sfârșit, toate i se înturnau împotrivă, până ce la urma urmei se hotărî să-și încrucișeze mânile pe pept și să aștepte moartea liniștit.
Și stând el așa, și privind în jurul lui, nu se putea dumeri cum de fac alții cari rămân cu mâinile albe toată viața, și nu ți-ar ridica singuri un pai de jos, și au de toate, ba încă merg până să te și umilească cu prisosul unui gologan, când ai întinde mâna ta neagră, chinuită și bătătorită de muncă.
Dar, cum sta și gândea așa, o undă de vânt cald clătină creștetul pletos al copacului sub care se adumbrise și o risipă de fiori albe căzu peste neagra lui sărăcie...
Și atunci băgă de seamă că vremea se premenise afară și că lumea era frumoasă, mai mare dragul s-o privești.
În grădină râdeau flori, prin dumbrăvi se îngânau cucii, grâele săltate înverzeau câmpurile, viile înveseleau colinele, în sfârșit, o bogăție întreagă aruncată din dărnicia lui Dumnezeu se răsfăța pretutindeni. Și i se păru și mai nedrept atunci, căci își zicea el : "Și eu sunt făptura Celui-de-sus, și numai eu stau ca o pată în toată strălucirea asta."
Și cum era slab, își așeză sapa ca pe o bună și nelipsită tovarășă lângă el, își așternu risipa de flori scuturată din pletele copacului sub cap și adormi dulce, ca pe o pernă albă înfățată de curând. Noroc însă că după atâtea năcazuri, după zilele trudite, Dumnezeu a lăsat și negrele nopți cu visuri, care te mai mângâie și te mai luminează uneori măcar prin somn.
Și bietul nostru om necăjit visă că în somnul lui mergea după un scăpătat de soare pe largul unui șes întins, deasupra căruia deodată o flacără scăpără, luci și se făcu nevăzută. Întâi nu-i veni să creadă și frecându-se la ochi își făcu semnul crucii. Dar cum porni înainte, flacăra se ivi din nou și îl ademeni. Atunci se luă după ea. Flacără și om se întrecură. Fugea vâlvătaia albastră pe fața pământului parcă avea aripi, dar nici omul nostru nu se lăsa. Acu-acu s-o ajungă din urmă, dar când să-și arunce căciula și s-o prindă sub ea, ia-o de unde nu-i. Și flacăra se ițea, se ițea cât colo printre ierburi, cale de-o poștă, și apoi se apropia iarăși, mai-mai la picioarele lui.
Și așa l-a dus pe om flacăra aceea, până ce șesul a rămas în urma lui ca un ostrov verde, și s-a pomenit în fața unui palat ce se lumină de sus și până jos la apropierea vâlvătaiei, care pâlpâind se prefăcu într-un moș bătrân și zise :
— Uite, vezi tu, ăsta-i palatul noroacelor, și dacă vrei să vezi care-i norocul tău, așteaptă până s-o ridica soarele și se vor deschide porțile ca să poți pătrunde înăuntru.
Apoi moșul se făcu nevăzut și omul rămase prin întuneric până ce stea după stea s-a stins și s-a arătat soarele printre copaci ca un obraz îndărătul unor ostrețe.
Cu zgomot atunci porțile grele s-au deschis și din palatul acela minunat, spre mirarea omului, o babă chinuită și adusă de șale a ieșit cu o sapă în spinare. Pășea de zor bătrâna, grăbită parcă să-și înceapă lucrul, și trențele de pe ea fluturau ca un frunzar rebegit, arătându-i trupul numai piele și ciolane.
— Încotro, mătușă, așa de mânecate, a întrebat-o omul, și cine ești tu ?
Și abia de-a stat bătrâna o clipă rezemată în sapă și i-a răspuns :
— Apoi eu sunt norocul împărătesei voastre. Și de aceea mă scol o dată cu soarele, ca să aibă ea mâinile albe și să poată purta cunună pe cap și veșminte de purpură pe umeri. Pentru ea mă-ndoi de mii de ori pe zi din șele și ridic necontenit sapa asta, plângând, ca să n-aibă mâinile ei alta de făcut, decât să-și ridice oglinda și să se privească într-însa, iar ochii ei să rămâie limpezi totdeauna și să n-aibe lacrime de plâns ca să-și ofilească obrajii.
Și în urma bătrânei aceleia, altele au ieșit, deopotrivă de chinuite și zorite să înceapă lucrul și ele, până nu-i soarele sus.
Și dacă le-a întrebat omul, ele au răspuns că sunt noroacele domnițelor ori ale curtenilor, ori ale atâtor alți pierde-vară și linge-blide, care trăiesc din belșug și se trândăvesc cu somnul. Pentru soiul acesta pornea la muncă și acest norod chinuit de umbre rufoase.
Și pe urma lor veneau înnegrind, de te mirai de unde mai izvorăsc din palat atâtea ființe supuse, ce au o sapă în mână, al cărui tăiuș, oricum, e o armă la vreme de nevoie și pe care ei n-o ridică din zori și până-n seară decât pentru a brăzda fața mult răbdătorului pământ.
Și când a încetat izvorârea asta neagră, o muzică zgomotoasă a trezit deodată palatul. Flaute, viori și chitare își împreunau sunetul, râsete vesele se amestecau în clin-chete de pahare și zuruitul aurului și argintului, mai vesel încă decât râsul, i-a umplut auzul.
Și a pășit sfios creștinul nostru pragul și urcând scările neoprit de nimeni a intrat înlăuntru.
Lumina soarelui ce năvălea pe ferești părea oarbă pe lângă aceea ce se împrăștia din globul policandrelor. Cristalurile și argintăriile luceau, și în jurul meselor pline de bunătățuri, cei ce erau noroacele "altora, a atâtor chinuiți și oropsiți ca dânsul, mâncau și se desfătau, ca unii ce nu știau ce sunt grijile și necazurile.
Dar nimeni n-a privit la nepoftitul oaspe, decât unul singur, ce sta în capul mesei, încununat de flori și cu haine strălucitoare pe el. Și ca într-o oglindă, cel ce venea și-a recunoscut atunci chipul; un el dezbrăcat de haina săracă ce-l îmbrăca, rumăn și frumos la față, cu ochii sclipitori ca pietrele ce le purta în inelele de pe mâini și cu neînchipuită mulțumire de sine zugrăvită pe întreaga înfățișare. Și celălalt, fericitul, s-a recunoscut și el la rândul lui, și a văzut umbra chinuită și tristă care muncea pentru dânsul, în timp ce el petrecea în ospețe, pe cel ce nu se putuse să se aciuieze sub nici un acoperământ, nici să-și odihnească capul trudit nicăirea, fără să-l înfioare grija zilei de mâne...
Și pe aceste două fețe aceleași, dar deosebite, umbra unor gânduri parcă a trecut. Pe una, pe a fericitului, o tainică și mută grijă, o spaimă josnică și lașă; pe cealaltă, o scârbă și o năvalnică pornire de răzvrătire.
Și în visul lui, s-a făcut atuncea că, recunoscându-și norocul pentru care trudea de atâția ani de zile fără rost, mânile lui negre s-au întins, ridicând sapa cu putere, spre cel ce-i semăna ca un frate gemen.
Dar la o mișcare a celui ce-i semăna atâta de bine, sute de brațe s-au ridicat, și omul nostru, cât ai clipi, s-a trezit afară din palat, sub pletele copacului bătrân, unde adormise pe risipa de flori pe care-și răzimase capul ca pe o pernă albă înfățată de curând. Albe erau florile pe care se odihnise, iar el reluându-și sapa de jos ca să-și reînceapă munca, pentru întâiași dată în viața lui chinuită i se păru ciudat că fierul acesta ascuțit, pe al cărui tăiuș lucea o rază de soare, nu i-a dat niciodată răgaz să cugete că mai poate fi bun și la altceva decât la săpatul ogorului altuia.
Publicată în Ramuri, VI, 7, 21 nov. 1910
