duminică, 24 iunie 2012

GRIGORE ALEXANDRESCU - SATIRE ȘI FABULE






Изображение







CALUL VÂNDUT
           ȘI
DIAMANTUL CUMPĂRAT

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Și cu un preț de mirare
Un cal prost ce el avea;
”Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înșelat
Și puțin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic ?
Atunci n-am răspuns nimic;
Dar peste puține zile îl văz, însă furios,
Și-mi strigă:”Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ți se pare aceasta ?” - ”Zău, așa cum mi-a părut
Întâmplarea dă deunăzi cu calul ce ai vândut.”


Strigăm și protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulți urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.


1863



BURSUCUL ȘI VULPEA


Bursucului îi venise rândul și el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintescă,
Pe marginea unei ape. Regatul îi era mic.
Și acei ce îl văzură
Toți într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decât o miniatură.
Dar riga voiajase
Și-n străinătate-aflase
Că un bursuc domnitor,
Ce va să-și facă un nume
Mare și faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un ton de mărire,
Să dea porunci pe oștire.
Chiar de n-ar avea soldați,
Căci astfel obișnuiesc
Toți acei care domnesc,
Duci sau regi sau împărați.
Așa el și slobozi
Patru ordine pe zi
Într-acest chip redijate:
”Către armiile noastre de linie și de mare,
Cavalerii, infanterii și-artileriei ușoare,
Poruncim...” și celelalte.
O poruncă din acestea, nu știu cum s-a întâmplat,
De vânt a fost aruncată
În țara învecinată.
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat,
Văzând că bursucul are
Armie așa de mare;
Spre a fi însă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru din afară, pe vulpe, și-i porunci
Să saluteze pe prințul, dar în taină-a spiona
Și a trage cu urechea, iar mai ales a afla
Cum merg trebile pe-acolo, cât e de primejdios,
Și câtă armie ține vecinul său cel păros,
Sfârșindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfățișează la curte, se închină și vorbi:
”Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Și poți dormi liniștit,
fără să ai griji deșarte,
Căci toate acele armii de linie și de mare,
Cavalerii, infanterii și artilerii ușoare
Nu sunt alt, poți fi prea sigur, pestrițule împărat,
Decât un soldat pe apă și o luntre pe uscat.”


Vanitatea e mic vițiu, dar cu bună-ncredințare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.
1863




VÂNĂTORUL

”De n-oi împușca ursul, să nu-mi ziceți pe nume,
Striga șezând la masă faimosul vânător,
Eu știu ce spui, și credeți cî nu vorbesc glume,
Eu nu zgârâi cu glonțul, și unde trag omor ”...
Atunci mulțimi de ”bravo!” în aer se-nălțară,
Și veseli vânătorii cu grab încălecară.


Era o zi frumoasă, p-aci cam de mirare;
Lătrau de bucurie copoii nemâncați,
Și caii, gloabe mândre de șeaua din spinare,
Gemeau sub grele sarcini slăbiți și deșelați;
Sărmanul urs, ce singur în verdea-i locuință
De astă pregătire n-avea nici o știință,
Dormea atunci; și visuri, de mure-mpodobite,
Îi arătau o turmă de vite jupuite,
La care el cu poftă în grabă alerga.
Dar ce să vorbesc multe: sosiră vânătorii
P-un vârf unde se zice că sunt aproape nourii,
La pândă s-așezară...eroul meu strigă:
”Așază-te tu colo, Dumitru mai departe,
Ion pe acea piatră, și Stancu d-altă parte,
Iar eu stau după stâncă, d-aicea îl pândesc,
Și dacă către mine îl va împinge dracul,
De n-o lua foc pușca, el o să-și spargă capul
Lovindu-se de piatră, și tot îl biruiesc.”

Abia sfârși, când iute ursoaica-ngrozitoare

C-un pui de vârstă jună, ursei născut din flori,
Frumos cum puteți crede, venea pe o cărare,
Dorind să asisteze pe bunii vânători;
Mai multe puști trăsniră; eroul de sub stâncă
Din sigura-i cetate privește pe dușman;
Îi saltă-n cap căciula, și-n valea cea adâncă
Ursoaica se coboară; dar un mișel țăran,
C-o armă ruginită sloboade...și îndată
Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată.
Eu i-am văzut gibeaua și jalnica sa soartă;
Dar vânătorii noștri se cert ei neîncetat,
Strigând iarăși la masă că, dacă n-ar fi moartă,
Ei negreșit atuncea de ea n-ar fi scăpat.

1863




LIȘEȚA, RAȚA ȘI GÂSCA



Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață,
Ai lebedei de baltă consilieri privați,
Supt președința gâștei s-au strâns de dimineață
Pe lac la Cișmigiu; acolo invitați
Erau din înalt ordin, a hotărî în sfat
      O pricină de stat,
Adică prin dezbateri adânc să chibzuiască
Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească.
     Căci lebăda gâtoasă
     Voia să dea o masă:
Mare le fu gâlceava și lungă convorbirea;
Prezidentul le zise:”Fraților senatori !
     Să lăsăm chibzuirea,
pricina, cum se vede, e foarte delicată,
Și dup-a mea părere trebuie amânată;
             Veniți mâine în zori.”
Propunerea aceasta cu toți aplaudară
              Și pentru-ntâia oară
              Pe gâscă lăudară
Pentru a ei ideie, apoi se risipiră
Și a doua zi iară l-același loc veniră.
Pân-a doua zi însă știți ce s-a întâmplat ?
Fiind vară și soare și o căldură mare,
           Peștele s-a stricat
           Și racii l-a mâncat.
Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume;
Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume
           Și la noi mai ales
           Se-ntâmplă foarte des.

1862





ZUGRAVUL  ȘI  PORTRETUL

La un zugrav foarte vestit mergând din întâmplare,
Portretul meu îl comandai; întâi însă-ntrebare
Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă
Așa cum oricui l-o vedea portretul meu să placă;
Căci am un mare interes, voi ca-n streinătate,
Ș-anume-n Franța mai ales, la ochi să poci eu bate,
Fiind acum de măritat o fată foarte rară,
Ș-ai ei epitropi căutând bărbat în astă țară.
”Prea lesne, îmi răspunse el, nu e întâia dată
Când pe urâți făcând frumoși luai o bună plată:
Ești negru, te voi face alb; ești slab, te îngraș bine,
Numai vezi de portret departe a te ține.”
Vorbind așa, mă zugrăvi, și dacă al meu nume
Jos la portret n-ar figura, nici un creștin din lume
N-ar putea crede că sunt eu, atât sunt de schimbate
trăsurele-mi, ochi, gură, nas și înfrumusețate.
Ai noștri râd câți mă cunosc, dar prea puțin îmi pasă,
De voi putea să dobândesc pe nobila mireasă,
Și dacă vreun venetic, ieșit din țări streine,
Sau vreun român mai îndrăzneț n-o izbuti mai bine.

Redactori care lăudați
Pe unii dintre candidați,
Ce proștilor le dați virtuți
Și elocuență celor muți,
Ce pe răi faceți virtuoși
Și patrioți pe ticăloși,
Crez că nu rău vă potriviți cu omul ce m-a zugrăvit,
Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,
Al cărui jurnal fabulos
Era destul de mincinos,
Dar care cel puțin spunea
Acelor care nu-l credea
Că adevăru-adevărat
Este prea lesne de aflat;
Că n-au decât să ia pe dos
Câte a scris el de prisos,
Și-atunci pot fi încredințați
Că n-au să fie înșelați.

1861




Изображение







Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu