De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.
Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val -
Tresar prin somn, și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleași vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.
De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.
Publicată în volumul PLUMB, apărut în 1916, poezia LACUSTRĂ aparține esteticii simboliste și este semnificativă pentru universul bacovian.
TITLUL poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuință primitivă, din paleolitic, temporară și nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanență pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.
TEMA poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică și regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea ființei sub presiunea materiei copleșitoare, descompunerea lentă a sinelui și a materiei.
STRUCTURA TEXTULUI POETIC
LA NIVEL FORMAL, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcția ei este circulartă. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiția versurilor: ”De-atâtea nopți aud plouând”, ”Sunt singur, și mă duce un gând / Spre locuințele lacustre”. Simetria strofei inițiale și a celei finale conferă monotonia.
IMAGINARUL POETIC se organizează în jurul a două simboluri: PLOAIA - reprezintă degradarea eului, tristețe, monotonie, descompunerea materiei și LACUSTRA - simbol al limitării orizontului uman.
LIMBAJ ȘI EXPRESIVITATE
STROFA ÎNTÂI exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acțiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate :”De-atâtea nopți aud plouând”. Percepția unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacție personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacții cosmice:”Aud materia plângând”. Căderea ploii acționează hipnotic asupra ”somnului” ființei și a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectivă, ”ploaia”, se contopesc cu apele visului, subconștientului, ambele având proprietatea de a descompune, de a dizolva. Apele ploii, conștientul, aduc la suprafață, din vis, ”apele profunde” ale conștiinței, imaginea ”lacustrelor”. Izolarea poetului este exprimată direct:”Sunt singur”.
În STROFA A DOUA, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum: ”scânduri ude”, ”val”, ”pod”, ”mal”. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul și dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent: ”În spate mă izbește-un val”. Reacțiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile acestora:”Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”. Apare motivul somnului purtând sugestia morții, căci somnul bacovian este ”un somn întors”, care se transformă într-un coșmar.
STROFA A TREIA amplifică starea de angoasă, de neliniște, de singurătate a poetului, prin regresiunea în ”golul istoric” al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului:”Pe-aceleași vremuri mă găsesc”. Teama de neant produce exasperare, dar și resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, ”piloții grei” ai lumii lăuntrice prăbușindu-se sub acțiunea distrugătoare a apei. Încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârșitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
ULTIMA STROFĂ o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a primului catren: ”Tot tresărind, tot așteptând”. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. descompunerea este o acțiune liniară și finită.
NIVELURILE TEXTULUI POETIC
NIVELUL FONETIC: PROZODIA
Din punct de vedere FONETIC, frecvența vocalelor a, o, u sugerează plțnsul universal, tristețea metafizică, ultimele două fiind vocale închise.
Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. În prima și în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ând,ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al II-lea și al IV-lea.
NIVELUL MORFOLOGIC - se remarcă abundența verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă izbește, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbușesc - ce sugerează permanența stării de dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, așteptând, sugerează monotonia, tristețea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.
La NIVEL LEXICAL cuvintele din sfera semantică a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri semantice: ploaia și lacustra.
La NIVEL STILISTIC, se observă prezența rară a metaforei: aud materia plângând”.
Prezența unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă.
More: http//badescudoina.blogspot.com
