În oricare vârstă se cere
Din mijlocul luptei ce dai
Și suferinții ce-o ai
O clipă de dreaptă plăcere.
De ce s-o gonești cu asprime,
În anii cât nu stai să mori ?
Mormintele-s pline de flori,
Și nu sunt oprite de nime.
„Cuget clar” (Noul ”Semănător”)
anul IV, nr. 27 din 11 ianuarie 1940
GÂNDURI FĂRĂ CUVINTE
Peste al vieții zvon vulgar
- Aud, și toate mi se par
Când rostul lor l-am fost ales,
Acuma pline de-nțeles.
- Ce-auzi ? Aud cum iarba crește,
Cum vlaga țărnei se sporește
Cum nu-i nimic mort și arid,
Aud și flori cum se deschid.
- Și-atât auzi ? - Aud din sfere
Un cântec mistic prin tăcere,
Aud în liniștea cea sfântă
Pământul însuși care cântă.
- Atâta e minunea toată ?
- În pacea nopții de odată
Aud cum gândurile zbor,
Și se unesc în hora lor.
- Și oare sensul, care este ?
- Senin, triumfător, căci peste
Morminte care se aștern
E ritmul vieților etern.
„Cuget clar” (Noul „Semănător”)
anul IV, nr. 28 din 18 ianuarie 1940
VÂNTULE
- Ce plângi, vântule,-n ferești ?
- Plâng durerile-omenești,
Om de om și loc de loc,
Cale fără de noroc.
- De ce nu duci fericiri ?
- Nu le aflu nicăieri.
Câtă-i lumea, ele nu-s
Decât fum ce zboară-n sus.
„Cuget clar”
anul IV, nr.36 din 14 martie 1940
NOI NU SUNTEM O ȚINTĂ DE TURISM
Ne plângeam odată că nu vin la noi turiștii, și ne trudiam să-i atragem prin cărți, reviste și afișe de propagandă, căutând să li arătăm ce frumoase locuri sunt pe aici, ce romantice sunt priveliștile, ce pline de farmec cetățile, mănăstirile și bisericile, ce nou pentru ochii apusenilor portul poporului nostru.
Toate în zadar: oaspeții doriți nu veniau.
Câtă-i vara de lungă, nu-i întâlniam suind munții, străbătând văile, pătrunzând în taina pădurilor, cercetându-ne ca un obiect vrednic de atenție pentru curiozitatea lor. Li duceam dorul.
Și iată-i că, nu știu prin ce taină, ei ni vin, dacă nu de pretutindeni, cel puțin din cel mai apropiat Apus.
Vin cu pălăriuțele în vârful capului, cu ciorapii de lână prinși pe pulpă, cu bocancii bătuți în cuie la capătul picioarelor. Femei nu, ci bărbați, - voinici bărbați.
Suntem măguliți de cercetare, dar trebuie să facem o observație, care e o amicală înștiințare.
Iată, noi nu mai suntem interesați astăzi.
Nu, pentru că, deși natura e aceiași și aceleași monumentele de artă și semnele de folclor, noi suntem un popor necăjit.
Fără nici o vină, trăind cinstit între hotarele noastre, drepte și scump plătite, ținem de-a lungul lor floarea bărbaților noștri, de lipsa cărora plâng în sărăcie femeile și copiii. Și țara se istovește ca să ne putem apăra contra oricărui act de brigandaj.
Și, ca oamenii amărâți, nu mai suntem în stare să spunem cui vine să ne zică: „bună ziua” un „ mulțămim dumitale”...
„Neamul românesc”
anul XXXV, nr.99 din 5 mai 1940
