I
Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă
Pe fragede mlădițe;
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcii copilițe;
Ciocoiule ! un secol, un secol și mai bine,
Setos de dușmănie,
Sugeai în frunză sucul și sângele din vine
În blânda Românie !
II
De groază și durere, de muncă și bătaie,
În jaf și-n umilință,
Am tot strigat, dar glasul se-neacă și se taie
D-atâta suferință;
Și ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,
Așa în noi suspinul
Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul !
III
Și tu râdeai, jupâne, cu fală și rânjire;
Râdeai precum un gâde,
Când vede capul jertfei zburat dintr-o izbire,
Se laudă și râde;
Căci nu știai că viața, închisă-n nemișcare,
E cea mai cu putere;
Căci nu credeai c-un suflet se face și mai tare
Călindu-se-n tăcere !...
IV
Suspinul, ca scânteia ce cade jos în paie
Sau p-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie
Și-n slavă s-o ridice;
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Ș-un echo se găsește,
Suspinul, ca scânteia, turbat coprinde toate
Și-n praf le mistuiește !
V
Ca un satrap alene lungit într-o grădină
În moale cugetare,
Privind cum se ivește în ziua cea senină
Un nor în depărtare;
Așa privea ciocoiul cu genele-adormite
Suspinul României,
Și iată că-ntr-o clipă din neguri grămădite
Dă flacăra urgiei !
VI
Căci el zicea în gându-i, ca toți apăsătorii
În scurta lor vedere;
Nu-mi pasă de nimica ! Nu mă-nspăimântă norii !
E aburul ce piere !...
Da ! abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rătăcește,
Ușoară, nesimțită, gingașă, dar în care
Un trăsnet locuiește !
VII
A patruzecea iarnă, a patruzecea vară
S-au dus pe-a vremii roată,
De când prin mii de echuri suspinului de țară
Răspunse țara toată:
Căci sunt anume timpuri, în care o idee
Își află un răsunet,
Și-atunci, ori niciodată, ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naște tunet !
VIII
Așa cea sântă carte a Bibliei ne spune
Prin tainice cuvinte,
C-o trâmbiță de înger odată va să sune
Pe stârvuri și morminte;
Ș-un sunet, numai unul, va face să re-nvie
Încenușata fire,
Căci timpul este totul; o clipă dintr-o mie
Aduce mântuire !
IX
A patruzecea vară-mbrăcase ieri câmpia
În busuioci și-n grâne,
De când suspinul nostru smulsese România
Din ghiara ta, jupâne;
A patruzecea iarnă în haina-i de mireasă
Se-ndrumă după vară,
De când suspinul nostru pe lifta n-o mai lasă
A-și bate joc de țară !...
X
Și țara se deșteaptă, voioasă, zâmbitoare,
Plăpândă, răsfățată;
Jos florile desmiardă, se uită sus la soare,
De raze-nconjurată;
Scăldându-se-n lumină, din ce în ce mai vie,
Ca trandafiru-n rouă;
O altă simte viață, o veche bărbăție
Și o putere nouă !
XI
Dar ce privesc, o, Doamne ! Eu cânt și-acum deodată
Cutremurul m-apucă;
O ceață se lățește, o brumă-ntunecată,
O groaznică nălucă;
Ciocoii se ridică nălucă, ca hoituri învechite
Din cripta infernală,
Și ca-n trecut se-așează pe holdele-nverzite,
Răzbiți de flămânzeală !...
XII
Nu-i oare vreo părere, vr-un joc al fanteziei
Teribila icoană ?
Tu n-ai fost mort, jupâne ? Sub masca letargiei
Scăpat-ai viu din goană ?
A țării bucurie la patul morții tale
Să fie o greșală ?
Venit-ai iar în lume să-nfrunți cumplita jale
Cu fața triumfală ?
XIII
Sau poate că natura, sărind din căi bătute,
Din legile-i eterne.
Când teancul de verdeață, din mii de flori țesute,
Pe țarină s-așterne.
Și filomela cântă, și soarele zâmbește,
Și dragostea visează.
Atunci deodată ninge...dar neaua se topește
Sub călduroasa rază !
XIV
Un mort, ce-n cursul vieții a secerat blăsteme,
Poporul povestește
Că viermii nu-i mănâncă și nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezește:
Când vine miezul nopții, când fulgeră și tună,
Din gura-ngrozitoare
Strigoiul dezmorțește și iese la furtună...
Să fie asta oare ?
XV
Mai știm că mortăciunea se-ntâmplă câteodată
Să strângă din sprâncene,
Ori ochii să deschidă, ori mâna-i înghețată
S-o lase jos alene
Și frica ne coprinde...dar amăgirea trece
Și nu ne mai înșeală:
Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece,
Mișcare machinală !...
XVI
O, nu ! E viu ciocoiul ! Nu-i vis, nu-i rătăcire,
Nu-i nea de primăvară !
Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire
Și gata să dispară !
Nu-i chiar nici letargia, ce lasă o pecete
Pe tristele-i victime !
O, nu ! E viu ciocoiul, cu bube și cu pete,
Întocmai ca-n vechime !...
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
XVII
La luptă dar ! La luptă ! Să ne vedem de-aproape !...
Lăcustele-ngropate,
De n-ați strivit chiar oul, din fundul negrei groape
Învie mai turbate !
Nu mai greși de-acuma ! Trecutul să te-nvețe !
La vânătoare, frate ! Însă...jos puștile și bețe:
Să-i bați prin libertate !...
1869
