Marele Zid Chinezesc ( în chineză 万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „10.000 Li lungime a zidului“; chineză 中国长城/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „Lungimea zidului“) este o construcție strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare.
Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniței imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcție gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul principal având 2 400 km lungime.
Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele mai multe fragmente de vârstă diferită. Lungimea zidului declarată de China se consideră exagerată, la 10 000 de unități Li de lungime, se consideră în calcul 1 Li = 575,5 m ceea ce ar corespunde cu cca. 5.755 km.
Prima porțiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î. Hr. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord.
În anul 214 î.H, împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul nomad Xiongnu - numiți în Europa HUNI . Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcția zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor și pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porțiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munților începându-se o construcție deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și piatră cioplită.
Grosimea zidului este foarte diferită, de exemplu în regiunea Peking , zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar . Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn.
Construcție gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 10.000 de kilometri lungime, fiind și astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se știe cu exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru.
În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est și spre vest până la o lungime de 10.000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi).
Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare, are o înălțime de 8 metri și o lățime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum comercial.
Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și este accesibilă turiștilor.
Într-o zi, așteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, într-un târziu, cum, în pragul ușilor automate care se deschideau, a apărut făptura blândă a unui copilaș de o mare frumusețe. În spate, discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima mișcare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că puștiul suferea de un handicap. Se mișca greu, cu o încordare a întregului său trupușor ce făcea ca aerul să se crispeze. Își îndrepta ochii rugători spre mama sa și apoi, simțind sprijinul, îndrăzni să pășească. Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentrul sufletul lui, înca neștiutor, cât pentru biata sa mama.
Și astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborat dragostea absolută a mamei pentru copilul ei. Zeci de brațe invizibile se întindeau în jurul lui ca aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viața. Îl apăra parcă, mângâindu-l încontinuu.
Și, nu știu de ce, în clipa aceea am avut revelația că așa trebuia iubit și acest popor român de o frumusețe rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă.
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit în fața istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de mamă are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată”.
Oare, astfel de mame nu sunt în fond niște martiri anonimi, ce zilnic își ascund jertfa în tresăririle tăcute ale ființei?
Și, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbușire dureroasă în gol, la poporul român ?
Pesemne că am fost răpit de amintirea acelui biet preot de țară care, în timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât și ființa, îndrăznea să spună :”Ideologiile nu sunt bune pentru că nu au mamă”.
Am citit cândva o mică povestioară. Se spune că, într-o companie comercială, un om tânăr și cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor săi, când au văzut ce s-a întamplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se știe cum, că sufletul bietului om, ajunsese în iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltați, aceștia s-au dus până la porțile Iadului ca să-l scoată de acolo. Dar, cu toate rugămințile și eforturile, nu au reușit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul său să-i roage pe cei care îi răpiseră sufletul bietului om, să-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.
Disperați, în cele din urmă, oamenii au apelat la episcopul locului, să-ncerce să facă ceva. Dar și în fața acestuia, porțile Infernului au rămas închise. Și astfel, peste toată această nedreptate, zilele treceau fără speranță, adâncind durerea celor care îl iubeau.
Până când, într-o dimineață, în fața porții Iadului, cu pași mărunți, gârbovită parcă de o durere care-i ținea inima ca într-un clește, apăru o bătrânică.
-“Tu, cine mai ești?”răsună vocea, o voce înspăimântătoare coborâtă ca un trăsnet din neantul Infernului.
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, bătrâna răspunse:
_”Sunt mama lui. Lăsați-mă să intru! “
Și abia atunci, ca prin minune, porțile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru întâia oară iar mama a intrat acolo ca să-și salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atât de mult față de mama lui, încât să poată să nu-i spună mamă. Ce sfântă ierarhie!
De când am fost mic și până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ți arăta inima oricui!”
Și nu știu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoșii ei ochi albaștri, erau străfulgerați pentru o clipa de o indefinită tristetțe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieții, și realiza că nu putea.
Dureroasă fatalitate, ce o făcea să-și trăiască viața din înăbușite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruțător ființa.
O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieții. Iar viața, iîmi cerea să nu îmi ascund inima și abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.
Prăbușit, dezamăgit cumplit de trădările vieții, mă-ntorceam în mica ei garsonieră.
Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi întindea masa având grijă să am în farfurie bucățile cele mai bune.
-“Lasă, dragul mamei, că trece și asta!”
Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile și tandre mângâieri.
N-aveam de unde să știu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un șuvoi de tristețe, copleșită de singurătăți.
Se spune ca în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Și atunci, oamenii iși vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!”
Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Și atunci, de rușine, se spune că inima s-a ascuns în trup.
“Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinții, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău și cea de carne și sânge prin care curge viața . Și toate trei bat dimpreuna. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să știi ca ești în moarte sufletească.
Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inimă …cea a mamei.
