Această doamnă care se numește Casey Oregon, este creatoarea acestor minunate păpuși.
Păpușile sunt făcute, cum s-ar spune la noi, din cârpă și în general
sunt de mărimea unui bebeluș real, dar are și păpuși mai mititele însă
acestea sunt foarte puține.
Așadar, păpușile sunt create de Casey și sunt cusute de ea, manual, absolut toate.
Nu știu ce credeți voi, dar după părerea mea, sunt unele din cele mai
frumoase păpuși pe are le-am văzut vreodată. Sunt drăgălașe și inocente
așa cum sunt bebelușii , nu sofisticate și așa de...departe de copilărie
cum sunt unele păpuși....
E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că
cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De
când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o
mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu
credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a
păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în
nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui;
suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul,
cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e
chip să te poţi apropia de casa stăpânului...
Dar
în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase
mere din pomul de lângă gard ! Ani de-a rândul simţise durerile
loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi
altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul
credincios al curţii !
Însă
vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise ! Nu se mai putea duce
nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea
uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca.
Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea,
când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni,
când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl
chinuia boala.
Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura
închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima
din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi
gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum
plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l
ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă
urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată
încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări,
de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi
dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de
paie.
Şi
toţi ai casei cari treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui
le turbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară
speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că
prevesteşte moartea cuiva. .El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i
înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se
făceau nevăzuţi.
Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu
mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia
soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o
durere, ci o jale, o jale grozavă.
O
jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase,
cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori
să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i
dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul
lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi
luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolăcit, aşteptă. Aşteptă mult.
I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi
simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în
curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut
niciodată să se despartă, subt privirile cari nu se mai îndreptau spre
el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care
suferise atâta îl cuprinse.
Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum
cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cât putu mai repede, ieşi din
curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră
în cel dintâi tufiş şi, acolo, între crengile cari îi ascundeau
vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli
trupul, apoi altul. Şi încă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi
dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors
spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l chema din depărtări.
