marți, 17 iunie 2014

ROSTEȘTE-MĂ de Elena Armenescu




ROSTEȘTE-MĂ

de  Elena  Armenescu


Înveșmântată ca o vestală
Învăluită în speranță
Sunt tot acolo, unde m-ai lăsat
Aștept ca o statuie
Să-ți văd pasul încolțit lângă trepte.


Filgerele vremii, ninsorile mele dragi
Te aduc nălucă sub aceeași copaci
Aerul se tulbură, clipa lovită
Aduce zvon de îmbrățișare. Aș zbura...
- strigă-mă ! Ți-am spus; și a răsărit
curcubeul lângă suflarea amiezii.
Tăcerea devenise o dungă subțire
printre armonii jefuite de cântec.


Când ești departe
Rostește-mă încet, tandru
cu numele meu întreg de zidire
Cheamă-mă să te aud !

și ai să vezi cum o petală
Îți va mângâia umărul.
Deasupra
Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
Când amurgul ți-aleargă rătăcirile
Ducându-te lângă privighetori


Departe, în jurul pământului, între neliniști
Rostește-mă cu inima uneori !







Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu