Aristotel 384 î.Hr. - 322 î.Hr (62 de ani)
(reconstituire după bustul de bronz al lui Aristotel,
bust sculptat de Lysippus)
Tratatul Despre suflet ( greacă: Περὶ Ψυχῆς, Peri Psyches, latină: De anima) scris de ARISTOTEL se alătură tratatelor de biologie ale lui Aristotel, care constituie aproape o treime din opera sa păstrată.
Aristotel definește SUFLETUL ca principiu al vieții și al mișcării ființelor vii.
De asemenea, Aristotel este interesat de sufletul uman ca principiu al inteligenței, dar în opoziție cu Platon, acest aspect nu are decât un loc secund, mai cu seamă viața animală impunând lucrarea.
sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Despre_suflet_(Aristotel)
sec. XV - din operele lui Aristotel (greacă) - transcriere de Aldus
(a lucrat la transcriere timp de 4 ani)
CARTEA ÎNTÂI
IMPORTANȚA, FOLOSUL ȘI OBIECTUL STUDIULUI DESPRE SUFLET.
METODA ȘI GREUTĂȚILE EI.
Dacă prețuim știința printre îndeletnicirile frumoase și respectate, pe una mai mult decât pe alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese și mai admirate, atunci din ambele considerații, pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă.
Cunoașterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales la cunoașterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul viețuitoarelor întreprindem cercetarea ca să intuim și să-i cunoaștem natura și firea lui, apoi cele ce se întrunesc în el.
Dintre acestea unele se arată a fi afecte proprii sufletului, iar altele prin el aparțin și viețuitoarelor, în genere este, în toate privințele, una dintre cele mai grele străduințe, ca să ne formăm o încredințare despre el.
In adevăr, cercetarea fiind comună cu cea a multor altor noțiuni, adică cercetarea cu privire la substanța cât și la esența lui, repede s-ar putea opri cineva la părerea că există o metodă unică pentru toate obiectele a căror substanța voim s-o cunoaștem, așa cum se face demonstrarea particularităților pe bază de accident.
Așadar, se cere să căutăm această metodă.
Dar dacă nu există o metodă unică și comună cu privire la esența lui, preocuparea devine și mai grea, căci va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este calea cercetării.
Dar dacă este evident că această cale este o demonstrație, sau o diviziune sau și vreo altă metodă, chestiunea prezintă și mai multe nedumeriri și rătăciri, încât nu putem ști de la care principii trebuie să pornim cercetarea noastră.
Căci fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite, cum sunt, de exemplu, ale numerelor și ale suprafețelor.
Dar mai întâi este necesar să precizăm în care gen și ce este sufletul, adică dacă este ceva individual și ce substanță, dacă e o calitate sau o cantitate sau și care alta dintre categoriile deosebite, și apoi dacă face parte din cele care ființează prin potența sau de nu cumva este o ENTELEHIE primară deplină căci deosebirea nu este mică între acestea .
Pe de altă parte trebuie să observăm dacă sufletul este divizibil sau nedivizibil și dacă orice suflet este de aceeași specie sau nu.
Iar dacă nu este de aceeași specie, să vedem dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen.
Căci, deocamdată, cei care vorbesc și cercetează despre suflet se pare că au în vedere numai sufletul omenesc.
Trebuie să fim atenți ca să nu pierdem din vedere dacă noțiunea despre el este unitară, ca cea despre viețuitor, sau e alta pentru fiecare suflet, ca de pildă, cel al calului, câinelui, omului, zeului, iar viețuitorul, ca noțiune generală, nu este nimic sau ceva posterior.
De asemenea, dacă i s-ar atribui altceva în general.
Apoi, dacă sufletele nu sunt mai multe, ci numai părțile lui, de nu cumva trebuie să cercetăm mai întâi sufletul ca un întreg sau părțile lui alcătuitoare.
Dar este greu să determinăm și acestea, care părți sunt firesc diferite între ele și dacă trebuie să cercetăm mai întâi părțile sau lucrările lor, ca de pildă cugetarea sau Intelectul și senzația sau factorul senzitiv; și tot așa cu privire la toate celelalte părți și lucrări ale lui, în cazul când trebuie să cercetăm mai întâi lucrările lui, iarăși ne-am găsi nedumeriți dacă trebuie să cercetăm mai întâi obiectele respective, ca de exemplu, sensibilul înaintea factorului senzitiv și inteligibilul înaintea factorului gânditor.
Se pare că este de folos să-i cunoaștem esența, ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanțelor, ca de exemplu în matematici ce este dreptul și ce este curbul sau ce este linia și ce este suprafața, ca să înțelegem cu câte unghiuri drepte sunt egale unghiurile unui triunghi, dar că și invers, accidentele contribuie în mare parte ca să știm care e esența.
Așadar, când noi vom putea reda accidentele, pe baza reprezentării, fie pe toate fie pe cele mai multe, abia atunci ne vom putea pronunța cât se poate de bine, și asupra substanței.
Căci esența unui lucru este principiul oricărei demonstrații, așa încât dacă nu reușim să cunoaștem accidentele și dacă nici măcar nu e ușor să imaginăm ceva ipotetic despre ele, prin oricâte definiții s-ar da, este evident că toate se rostesc numai dialectic, dar goale de orice conținut.
Mai prezintă greutate și afecțiunile sufletului.
Oare toate acestea afectează și pe purtătorul sufletului, sau este vreo afecțiune care e proprie numai sufletului ?
E necesar să înțelegem și acest lucru, dar nu e ușor.
E drept, se observă că nici o afecțiune din cele mai frecvente nu e pusă în mișcare, nici nu se operează fără corp, ca de exemplu: mânia, îndrăzneala, dorința și în genere orice simțământ.
Totuși se pare că, în cel mai înalt grad, îi este proprie cugetarea.
Iar dacă și aceasta este o reprezentare sau numai cu reprezentare, nici acest fapt nu s-ar putea concepe să existe fără corp.
Așadar, dacă există vreuna din lucrările sufletului sau din afecțiunile lui ca fapt propriu, s-ar putea admite ca el să se despartă de corp.
Iar dacă nu-i este nimic propriu, n-ar putea fi separabil, ci starea lui ar fi ca a unei linii drepte, căreia, ca dreaptă, i se întâmplă multe, ca de exemplu, să se atingă într-un punct de o sferă de aramă, dar aceasta nu înseamnă că linia dreaptă o va atinge despărțită de materie.
Căci ea este neseparabilă, întmcît există totdeauna împreună cu un corp.
De asemenea, se pare că și toate afectele sufletului sunt unite cu un corp : mânia, blândețea, teama, mila, îndrăzneala, ba chiar și bucuria și iubirea, precum și ura.
(Căci odată cu acestea e afectat într-un fel și corpul).
Un semn pentru aceasta e faptul că uneori, deși se dezlănțuiesc afecțiuni puternice și vădite, corpul nu izbucnește cu mânie sau teamă, pe când alteori e pus în mișcare din cauze mici și neînsemnate, când corpul e cuprins de porniri și se comportă întocmai ca și cum ar clocoti de mânie.
Dar iată un semn și mai izbitor : deși n-are loc nici un fapt care să determine teama, se produc afecțiuni ca și cum ar fi cuprins de teamă.
Iar dacă se petrece astfel, e evident că efectele sunt raporturi materializate.
Așa încât astfel de reacții, ca mânia, reprezintă o mișcare anumită a unui corp astfel structurat sau a unei părți a lui sau a unei potențe pornind de la ceva către un anumit scop.
Și de aceea îi și revine naturalistului studiul despre suflet, fie că se preocupă de orice suflet în genere, fie că e atras de un anumit fel de suflet.
Cu totul diferit va defini fiecare afect un naturalist față de dialectician, ca de exemplu ce este mânia.
Acesta o definește ca pe o dorință de reacție la o suferință sau ceva asemănător, pe când celălalt ca pe o fierbere pricinuită de încălzirea sângelui din jurul inimii.
Dintre aceștia unul stăruie asupra materiei, iar celălalt asupra formei și noțiunii definitorii.
Căci noțiunea exprimă aspectul formal al obiectului și e necesar ca forma să se realizeze într-o materie anume structurată, dacă urmează să ființeze.
De exemplu definiția casei va fi astfel cum că e un adăpost care împiedică pieirea omului din cauza vânturilor, a ploilor și a arșiței, dar unul va spune că e construită din piatră, cărămidă și lemne, pe când altul va vorbi despre forma dată lor pentru aceste scopuri.
Deci, din aceștia, care e naturalistul ?
Oare cel ce se interesează de materie dar ignoră noțiunea, sau cel ce se interesează numai de noțiune ?
Sau mai curând cel care vorbește de la amândouă ?
Ce să spunem atunci despre ceilalți doi amintiți mai înainte ?
Sau nu există nimeni care să se ocupe cu stările materiei, neseparate de ea și tocmai pentru considerația că sunt neseparate, ci tocmai naturalistul este cel care se ocupă cu toate lucrările și stările unui anumit corp sau ale unei anumite materii.
Toate stările cîte nu sunt luate ca atare, le studiază un altul; de exemplu, cu unele se ocupă tehnicianul, dacă va fi cazul, ca de pildă un arhitect sau un doctor, dar cu stările neseparate, în schimb, cu stările care nu sunt ale unui corp anumit și pe deasupra rezultând dintr-o abstracție, se va ocupa matematicianul, iar dacă vor fi și separate, se ocupă filosoful prim.
Dar trebuie să reluăm discuția despre definiție de unde am întrerupt-o.
Ziceam că afectele sufletului nu sunt nicidecum separabile de materia naturală a viețuitoarelor, și tocmai pentru că ele sunt astfel structurate, se naște și frica, iar nu așa cum e cazul cu linia și suprafața.
Universul după Aristotel și Ptolemeu
Reflectând despre suflet și aflându-ne totodată în impas cu privire la cele ce trebuie elucidate pentru bunul mers al cercetării noastre, e necesar să expunem alăturat părerile înaintașilor care s-au pronunțat asupra lui, ca să ne însușim pe cele drept afirmate, iar dacă ceva nu este bun, să-l evităm începutul cercetării noastre este să prezentăm opiniile cu privire la cele care revin în primul rând sufletului prin natură.
Stăruie convingerea că însuflețitul se deosebește în principal de neînsuflețit prin două trăsături: prin mișcare și prin simțire.
Am primit de la predecesorii noștri, îndeosebi, aceste două păreri despre suflet; astfel unii spun că, în principal și dintru început, sufletul este cel ce pune în mișcare.
Pornind de la părerea că ceea ce nu se mișcă nu poate să pună altceva în mișcare, ei au admis că sufletul este ceva care se pune el însuși în mișcare.
De aceea, DEMOCRIT afirmă că sufletul este un fel de foc si de căldură. De oarece există infinite figuri și atomi, el numește pe cei sferici foc și suflet,(precum sunt în aer așa-numitele fărâme de praf care se văd în razele străbătătoare prin ferestre),și numește „germen universal" elementele întregii naturi, în același mod se pronunță și LEUCIP ; dintre figuri pe cele sferice le numește suflet, mai ales pentru că pot să străbată prin orice corp ca un curent de astfel de atomi și să miște pe celelalte, în timp ce și ele se mișcă; amândoi admit că sufletul este acela care imprimă vietăților mișcarea. De aceea ei spun că respirația este factorul determinant al viețuirii, în adevăr, spațiul înconjurător exercită o presiune asupra corpului ființelor, silind să iasă atomii cu figuri sferice care imprimă viețuitoarelor mișcarea prin faptul că ei nu încetează niciodată mișcarea lor, și astfel li se dă ajutor din afară căci intervin alți atomi de aceeași formă prin actul respirației. Totodată ei împiedică să se împrăștie atomii care se află înăuntrul vietăților, acționând împotriva concentrării și presiunii din afară. De aceea și spun ei că vietățile trăiesc atâta timp cât pot face aceasta.
Se pare că și doctrina pitagoreilor se întemeiază pe același raționament.
Intr-adevăr, unii dintre ei susțin că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar alții că suflet este factorul care le pune în mișcare. S-au susținut acestea despre ele pentru că se văd mișcându-se neîncetat, chiar de ar lipsi orice adiere; la aceeași concluzie ajung și cei care spun că sufletul este factorul care se mișcă pe sine. Se pare că aceștia au admis cu toții că mișcarea este calitatea cea mai proprie sufletului, și că toate celelalte se mișcă prin suflet, iar numai el se mișcă, de către sine, fiindcă vedeau că nimic nu pune ceva în mișcare decât factorul care se mișcă el însuși.
Tot astfel și ANAXAGORAS spune că sufletul este forța motrice și oricine care afirmă că „Intelectul mișcă Universul", totuși nu întocmai ca Democrit. Acesta considera pur și simplu că sufletul și intelectul sunt identice. Căci, după el, adevăr este orice fenomen care apare intelectului . Așa că bine a cântat Homer despre Hector că zăcea „cu mintea rătăcită".
De altfel Democrit vorbește despre Intelect nu ca despre o facultate năzuind către adevăr, ci afirmă că suflet și intelect este același lucru, însă Anaxagoras se exprimă mai puțin clar despre acestea, căci el afirmă în multe locuri că intelectul e izvorul a tot ce e frumos și orânduit, clar în altă parte afirmă că acesta este sufletul, fiindcă el atribuie intelect tuturor vietăților, mari și mici, superioare și inferioare. Totuși nu este vădit că ceea ce se numește intelect în înțelesul de „chibzuință"' ar aparține în aceeași măsură tuturor viețuitoarelor, dar nici chiar tuturor oamenilor.
Așadar, toți filosofii care au considerat „însuflețirea" după criteriul mișcării, au admis că sufletul este factorul cel mai capabil de mișcare.
In schimb cei care s-au oprit asupra cunoașterii și perceperii realităților, consideră drept suflet principiile, unii socotind că sunt mai multe, pe acestea, iar alții numai unul, pe acesta adică sufletul , ca EMPEDOCLES care admite că sufletul constă din toate elementele, dar crede că și fiecare din aceste elemente este suflet, când zice astfel: „Doar prin pământ noi pământul vedem și apa prin apă, divinul eter prin eter, cum focul prin focul ce pradă; văd prin iubire iubirea, iar ura cu amarnica ură" într-un mod asemănător consideră și PLATON în Timaios că sufletul constă din elemente. Căci după el asemănătorul se cunoaște prin asemănător Și lucrurile sunt alcătuite din principii, în același mod a precizat Platon , în prelegerile „Despre filosofic", că viețuitorul în sine „purcede din însăși Ideea Uliului și din Ideea de lungime originară, lățime sau adîncime, iar celelalte în același mod. Platon mai spune și altfel: Intelectul reprezintă Unul, iar cunoașterea reprezintă o dualitate, căci Intelectul, considerat ca simplu, intuitiv, se aplică asupra unui singur punct; numărul dimensiunea suprafeței îi dă judecata, iar volumul îi dă simțirea. Căci numerele erau socotite ca însăși formele originale, Ideile și principiile, iar ele numerele constau din elemente. Lucrurile sunt deosebite unele prin Intelect, altele prin știință, altele prin judecată, altele prin simțire, iar aceste numere sunt chiar formele originale ale lucrurilor.
Deoarece însă se credea că sufletul este o forță motrice și totodată de discernere, unii filosofi au împletit o noțiune din amândouă, enunțând că sufletul este un număr care se mișcă pe el însuși.
Ei se deosebesc însă cu privire la principiile cauză, care și câte sunt, în primul rând cei ce admit cauze corporale, de cei care admit cauzele ca necorporale, iar apoi, de aceștia, cei care le contopesc și care susțin că principiile țin de ambele.
Dar ei se mai deosebesc și cu privire la câte sunt: unii susțin o singură cauză, iar alții mai multe.
Ca urmare a acestor concepții formulează ei și noțiunea despre suflet.
Căci cu bună logică au admis aceștia că ceea ce e din natură factorul care pune în mișcare, se află printre primele principii.
De aceea unii s-au oprit la părerea că sufletul e un foc, deoarece el constă din cele mai mici particule, iar dintre elemente e cel mai puțin corporal și apoi se mișcă singur, și chiar mișcă dintru început celelalte lucruri.
DEMOCRIT s-a exprimat mai subtil, lămurind din ce pricină se produc aceste două particularități ale lui. După el, sufletul este identic cu intelectul, iar aceasta înseamnă că el este dintre corpurile originare și indivizibile, apoi că e mișcător din cauza mărunțimii particulelor și a formei lor. Dintre forme, ei apreciază drept cea mai favorabilă mișcării, forma sferică. Dar tocmai de această forma sunt intelectul și focul.
ANAXAGORAS pare să afirme că sufletul e deosebit de Intelect, după cum am spus și mai sus, dar tratează despre amândouă ca despre o singură natură, însă așază ca principiu-cauză a tuturor mai ales Intelectul în orice caz el afirmă că, dintre existențe, numai Intelectul este simplu și neamestecat, deci curat. Și le atribuie pe ambele aceluiași principiu: cunoașterea laolaltă cu mișcarea, spunând că ,,Intelectul pune în mișcare universul".
Se pare că și THALES, după câte amintesc unii despre el, admite că sufletul este o forța motrice, întrucât a susținut că magnetul are suflet pentru că atrage fierul.
Iar DIOGENES, ca și unii dintre ceilalți, îl concepe ca aer, încredințat că acesta este alcătuit din cele mai mici particule și este principiul tuturor; și că de aceea sufletul cunoaște și produce mișcare: fiindcă el este primul, și din el pornesc celelalte, cunoaște, iar pentru că este cel mai subtil element, e capabil de mișcare.
Chiar și PERACLIT învață că principiul este suflet, întrucât este exalația din care se alcătuiesc celelalte corpuri. Și apoi, el este cel mai necorporal și veșnic curgător, iar tot ce se mișcă este cunoscut printr-altul mișcat. Toate realitățile sunt în mișcare, credea și el ca și majoritatea oamenilor.
De cugetări ca acestea despre suflet pare că se apropie și ALCMAION, căci el susține că sufletul este nemuritor, deoarece se aseamănă cu cele nemuritoare, iar această calitate îi aparține, întrucât se mișcă veșnic ; într-adevăr, cele divine toate se mișcă neîncetat în eternitate, luna, soarele, stelele și întregul cer.
Dintre cercetătorii mai puțin subtili, unii s-au pronunțat că sufletul este apă, ca HIPPON. Se pare că ei au ajuns la această convingere pornind de la germinare, căci orice germinare se produce prin umezeală, într-adevăr, el combate pe cei care afirmă că sufletul este sânge, fiindcă germinarea nu se face prin sânge, ci aceasta este sufletul primar.
Totuși alții admit că sângele este suflet, ca CRITIAS, susținând că senzația este cea mai proprie lucrare a sufletului și că o dobândește prin natura „funcțională” a sângelui.
Astfel, toate elementele și-au găsit câte un apărător, afară de perfecțiune . Nimeni nu s-a pronunțat pentru acest element, afară de cel care a susținut că sufletul provine din toate elementele, sau că el este chiar totalitatea elementelor.
Școala din Atena - pictură de Rafael - pictată între 1509 și 1510
Aristotel este cel din centru, cu cartea în mână, lângă Socrate
