miercuri, 2 iulie 2014

ÎNDREPTAR PĂTIMAȘ de Emil Cioran (Fragmente)


http://3.bp.blogspot.com/-mmEian4bYss/UNI4AKHsqyI/AAAAAAAAAyU/RZ8kPNPqfr0/s1600/emil_cioran.jpeg



24

Născut din neam fără noroc, la ce-ai osândi ursita mârșavă și-ai îndulci prin lămuriri haina hărăzire ? La poalele Carpaților mersul lumii trece pe lângă om și soarele se-neacă în bălegar și în vulgaritate. Nici un ideal nu stropește veselia mortuară a supușilor vremii, în preajma aceea de Răsărit.

Treaz, te ucide urâtul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii și pustiul ce vântură în sufletul fiorilor ei te mână-n cârciumă și în bordel, ca-n transe de periferie să uiți amarul de veacuri al  țării și lipsa de podoabe pe stemele și  stepele inimii. Așa te-mbeți și-njuri, ca să nu-ngenunchi și să te rogi.

Mâhnit de-atâți neoameni, cu poiene și livezi înșeli deșertul natal. În codru, valahul s-a consolat de urgii; în codru, tu te-ai consola de el.

A fost scris ca urmașii sângelui dac și-ai altor ginți nesigure și tulburi să nu-și înțelenească nici un gând în fericire și stropii noștri să înmănuncheze în șirag de nemângâieri moșteniri de seminții înfrânte. Suspinul și blestemul au fost strategia noastră, ciobani rupți din vreo stea a destrămării, rânduiți suirilor spre cer și înjosirii în timp.

Robia nativă a stins suflarea slavei într-un neam încercat de osânde. Orgoliul făpturii îi e străin. Nici ifosul măcar nu-i cunoscut păstorilor de turme și nu de idealuri.

De ce-aș avea naivități de înger și credințe de copil, nici atunci n-aș fi vlăstarul lui încrezător. Din naștere cu ochiul treaz - și mai trezit încă de tărâmuri unde suflă duhul, calc sângerându-mi mândria pe cătușele sub care se boltește din începuturi popor de slugi ce-și pângărește rostul. La vreun liman, nu va ajunge. Restrișyea-i soarta lui.

Să-i născocesc chemări pe care el le dezminte, nu mai pot. Viețuirea lui rănește tot ce  se-nalță deasupra dezamăgirii. Orice nădejde e nesăbuire, iar a fi profet e un exercițiu de cinism.

Și inimii parcă i-a pus chingă, micimi de doină, iar darnicului Timp i-a răsucit curele să nu cumva să fugă cu pași repezi spre viitor.

- Ce nație-i asta ? - te-ntreabă mintea înfrigurată. Mersul ei nu s--aude-n lume.

- El se aude-n deznădejdea mea.

Gârbovita soartă, cine să i-o îndrepte ? Și  cerul se strâmbă parcă scârbit de neînfăptuirile valahe - și din înălțime, cu dispreț, îi azvârle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire.

Încotro să privești, de cine să fii mândru ?

Neam de nevoiași, nețărmurit în nenoroc, creat spre a mări tristețea celor născuți triști...Într-o conștiință amurgită și obosită-n țări putrede de slavă, ce nu mai au trebuință de viitor, nesoarta valahă adaugă o umbră grea infinitului de întuneric al sufletului. Doar așa mai respiră poporul de păstori în  gândurile ce-au făcut ocolul Ninivelor trecute și prezente. Cărui alt rost ar corespunde căciuli seculare în vraja negativă a toamnelor spiritului ?

...Strămoși ce v-ați gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteți. Cântecele voastre n-au răsunet în doruri pline de dulci înstrăinări și de meleaguri norocoase. Alături de voi, singur mă voi stinge. Și oasele mele nu vă vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea moduvei și licăririle creierului.





32

Destin valah

N-ai nevoie de boli să-ți biciuiască duhul, nici de fatalități să-ți macine adormirile minții.  Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei și, de-ai face din sufletul tău inventarul raiului, nu vei găsi puterea să cazi pradă alinării. Va rămâne sub fericirile tale un spin, mai crâncen și mai ascuțit ca ghearele scorpiilor demente din povești, ce te va însângera în dulcețile uitării și-ți va iscodi în sîngele fără străbuni un lichid lepros și infinit prevestitor. Cot la cot cu așa-zișii oameni, umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de carii, înnămolit în decepții ce se-ntind ca rufele murdare, viața devine o gârlă a resemnării, devenirea o putoare cosmică atenuată de ridicol. Cine a ucis viitorul într-un neam fără trecut ?

Oriîncotro te-ai duce, blestemul lui te urmărește, îți muncește veghile, te chinui pentru el, căci oricât ai urî acele Ursitoare ce i-au anulat destinul din veacuri peste veacuri - universul nu te mângâie de spațiul nefericirii în care te-ai născut. Nenorocul valah simțit în vine face cât boala lui Pascal - și, până-n gât fiind în el, ești Iov automat. Ce nevoie să ai de lepră cînd soarele te-a plămădit și treaz, și valah ? O dramă de două ori n-are deznodământ, acțiunea fiind funebră de la temelie !

De-ai putea măcar disprețui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. Îți zdrobește ironia, îți ciuntește surâsul, îți spulberă ușurințele deșteptăciunii. Ai vrea să ai bunăvoință. Dar cum ? Îți zici: țara ta e-un cimitir superficial ! - Și cu cât îndulcești ireparabilul, cu atât îți crește mâhnirea. Ocnaș al timpului e orice român.

Tu âți cunoști semenii de Valahie și rânjetul lor mieros de hoți de cai trecuți prin saloane. Înfrângeri de o mie de ani au născut lichele înfumurate de-o istețime stearpă, iar în țăranul vlăguit de dureri fără suflu, un văz al lumii alcătuit din glod și țuică - și cruci strâmbe de lemn ce veghează morți fără mândrie. În țintirimele de țară desprinzi simboluri pentru șara însăși, căci în nici o parte a lumii atâtea bălării n-au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atât de generoasă demonstrație a uitării. Să nu fi lăsat Roma nici o picătură în sângele acelui neam ? Să nu fi moștenit el, cu cele câteva cuvinte ale ei, și urme de orgoliu, de înălțare, de putere ? Să nu fim demni măcar de sclavii ei ? Trecerea noastră prin lume nu poate trezi îngăduință nici scursurilor romane.

Cu țara ta te întâlnești din nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt român prin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușește de-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nu o port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre. Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi ! Atât de puțintel ! Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în „piciorul de plai” al infinitezimalului național.

Țara nu ne-o îndrăgim decât ca sursă de nemângîiere. De-ar deveni măcar o pacoste ! Și în rău trebuie să fim îngăduitori cu ea, să-i acordăm onoarea uneia de care nu-i capabilă. - Nimicire ! Frânge-mi cugetul !

Ce piază rea a pecetluit începuturile noastre ? Și ce sigiliu a întipărit semnele lipsei de menire ca o rușine inițială ? Nici o cunună de mărire n-a-mpodobit vreodată tivdă de valah. Cu capul în pământ își plimbă destinul slugarnic urmașii presupuși ai celei mai falnice ginți. Robi ai dezmățului, ei nu știu că făptura își atinge rostul umilind soarele prin străfulgerări de pasiuni și prin delir de superbă semeție. Sclavia e balta în care se tolănește lașitatea balcanică, nămolul voluptuos al colțului de Europă zăcând în delicii, lipsite de scuza nobleții sau a viciului.

De ce providența ne-o fi urnit din vasta natură ca să-și râdă de noi, gârbovindu-ne de pomană ?

La descălecarea voievozilor a cântat o cucuvaie...
...a cărei cobe îți ține parcă, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a măsura o răposată soartă din inima atâtor glorii.




35


Cu cât omul constituie mai mult o existență distinctă, cu atât devine mai vulnerabil. Ceea ce nu-i îl poate răni; un nimic e un prilej de turburare - pe când pe-o treaptă vecină animalului îi trebuiesc emoții puternice și împrejurări hotărâtoare ca să fie prezent. Ai ajuns tu însuți, fără margini în dezmărginirea ta ? Atunci cine-ți va scoate săgețile pornite din otrava timpului ? Te-ai înveninat de câte ori ai inundat albia menită respirației de muritor etern. Orice te atinge, când atingi prin gând tărâmurile oprite plămânilor sortiți vremii. Reflexiile n-au nevoie de oxigen, de aceea le ispășim așa de crunt. Vecinătatea veșniciei determină vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea - farmecul firii lui.

Întru cât știind mă desfăt într-o absență de rosturi - sau acționez fără nici un folos decât acela al îndulcirii urâtului - întru atât sunt om. Plugar în Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iată omul.




51

Substanța duratei e plictiseala, iar a luptei în durată, disperarea.

Oamenii cred în ceva ca să uite ce sunt. Îngropându-se sub idealuri și cuibărindu-se în idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i-ar durea mai crunt decât să se  trezească, pe mormanul înșelăciunilor plăcute, în fața purei existențe.

Deznădăjduirea ? - A trăi interjecțional. De aceea, marea - interjecție lichidă și infinit reversibilă - e icoana directă a vieții și întruchiparea nemijlocită a inimii.

Nici sănătate, nici boală: două absențe, pe care le înlocuiește vidul plictiselii.

Universul n-are alt rost decât să ne arate că, dispărând, îl putem înlocui cu muzica - cu o irealitate mai adevărată.




60

A gândi - adică a-ți lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea și simțirea s-ar înăbuși.

Dintr-o plinătate bolnavă se-nfiripă expresia. Ești năpădit pozitiv de lipsuri. Gândul se naște din stăruința unui neajuns.

N-ai nevoie de nimic - și porți cu tine suflet de cerșetor. Ceva s-a descumpănit în duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sărut, întocmirile firii nu-și află sprijin în uitarea ta, Toamnă a Facerii, apus inițial.

Singura latură a sufletului e razna. Un suflet ce și-a pierdut dimensiunile, ce și-a zorit pieirea. Și-un gânditor al posibilității nesfârșite, un gânditor am imposibilității.



61

În boală ne mărturisim prin trup. Glăsuim fiziologic. Vocile lăuntrice neputând îngâna tot răul de care dispunem, corpul își ia sarcina să ne  comunice direct noianul de năpaste pentru care  nume n-am găsit. Suferim în carne dintr-o neputință de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac în vorbă. Boala e un rău neexprimat. Astfel încep țesuturile să grăiască. Și graiul lor, scurmând duhul, devine materia lui.



69

Vina mea: am jefuit realul. Am mușcat toate merele nădejdii omului. Pieziș zăresc spre soare...

Ros de păcatul noutății, și cerul l-aș fi-ntors pe dos. Oprindu-mi dinții-n ascunzișurile cărnii și învârtind idei de hore abstracte, tainele mureau în gură și în creier. Unde-i sucul devenirii să împrospăteze pulsul duhului și-al sângelui ? În urmă doar stropi defuncți, însămânțându-mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respirația-i dezmăț. Și caut trupuri nepătate să-mi cheltuiesc rămășițe de călduri și cugete neatinse și-mi risipesc oboseli aprinse.

Nimicului ce-mbată absența universului, să-i adaug cutremurul sonor al sufletului, să-i spintec liniștea cu un vârtej de glas, să-mi las pacostea muzicii pe-ntinderi ! Să fiu sufletul golului și inima nimicului !




70


Vei răuși a-năbuși menirea negativă de care ești muncit ? Nicicând.

Vei însănătoși răul ce-ți mâncă mersul respirației ? Deloc.

Mai ridica-vei amarul din simțuri la esență de întrebări ? Totdeauna.

Nu vrei să-ți storci formula de ireparabile în dulciu de credințe ? Nicidecum.

...În sângele tău o drojdie de Niciodată se desfată, în sângele tău se dezalcătuiește timpul - și-un acaftist pe dos te salvează de înecul mântuirii. Și Diavolul se furișează și tu-i urmezi umbra și urma...


Paris, 191 - 1944
Hotel Racine
rue Racine



http://www.apophtegme.com/IDEES/images/cioran-2.jpg



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu