|
|
|
LASĂ-ȚI LUMEA...
de Mihai Eminescu
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te
dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne
ştie.
Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea
se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie
stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu
ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi
ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium
sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o
rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară
sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c-o dulce
silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de
înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl
străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui
singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi
visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se
pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti
frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe
dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n
valuri.
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi
suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna printre
ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste
bălaie.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
