GÂNDEȘTE-TE, N-AR FI PĂCAT...
de Magda Isanos
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun
ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe
gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare
clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu
vor ști că-n glas
iți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele
oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și
cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
ca din pământ și sura
veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta
primăvară,
și dragostea cu inima deodată ?...
De-aceea, spune-mi cum
să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de
cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
|
