Când, acum mai bine de un an de zile, după un guvern care, cu toată bunăvoința, nu putuse realiza stabulizarea monetară, și după un altul, care mă înștiințase că, toate fondurile fiind epuizate, s-ar putea întâmpla ca funcționarii să nu poată fi plătiți, am avut curajul de a primi răspunderea de a guverna, am făcut-o dintr-un singur și a toate hotărâtor motiv: din încrederea nezguduită pe care o am în însușirile poporului românesc. Însușirile acestea, și nu sprijinul oricât de binevoitor de aiurea și nici hazardul împrejurărilor, formează baza de siguranță a prezentului și viitorului nostru, însușiri pe care le cunosc din tot trecutul acestui popor și din vieața lui actuală, văzută de la un capăt la celălalt al pământului românesc, (...) într-un timp în care a face această călătorie, sub două stăpâniri străine, nu era chiar lucrul cel mai ușor și lipsit de riscuri.
Această încredere în virtuțile poporului nostru, dovedite, cum am spus, în toată istoria lui și în toată vieața lui actuală, nu poate face pe cineva nici optimist nici pesimist. În ceea ce privește cuvântul acesta chiar de optimist sau pesimist trebuie făcută o deosebire: eu cred că este mult mai bine de a fi un optimist plin de planuri care, planurile acestea cad, și de a se găsi înaintea unei triste realități pe care nu a prevăzut-o, este mult mai bine să fie cineva un bătrân pesimist ca mine, care nu face nici un fel de planuri, care în viitor se așteaptă la lucrurile cele mai grele și cele mai triste, care se pregătește pentru astfel de vremi și care, când vremurile sunt bune, se bucură fiindcă nu le-a așteptat așa, iar când sunt rele, le înfruntă, pentru că s-a așteptat la și mai rău. Optimism și pesimism sunt vorbe cu care se joacă filozofii. Eu nici n-am fost, nici nu sunt și nici n-am de gând să fiu unul din mulții filozofi, economiști și financiari ai poporului român. Eu aflu un lucru sau, pentru a vorbi românește, știu una și bună:
Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obișnuit, are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă, orice s-ar alege de dânsul după ce și-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-și face datoria, ci interesează datoria care s-a făcut.
Acest lucru, așa de dulce și de greu, care este datoria, nu se capătă prin formule filozofice, prin idei abstracte, printr-o pregătire școlară. Se nasc oameni pentru a îndeplini o datorie precum sunt alți oameni cari n-au fost născuți pentru a îndeplini o datorie și cari, de câte ori este vorba de făcut un lucru, se întreabă: dar lucrul acesta unde mă duce ? Și: lucrul acesta la ce-mi folosește ?
Din fericire, poporul românesc nu-și pune această întrebare, iar cine are într-adevăr suflet românesc nestricat prin școală străină, nestricat prin legăturile prea strânse cu gândul, cu simțirea, oricât de nobile și interesante, care nu sunt ale noastre, știe că în orice situație trebuie să-și puie cineva - dacă e cuminte în sensul românesc - o singură întrebare: ce e de făcut, și ce pot face eu în ceea ce este de făcut ? Restul e indiferent: poate să fie foarte înalt în ceea ce privește cugetarea, poate să fie foarte frumos în ceea ce privește forma, dar n-are interes atunci când datoria de neînlăturat, inexorabilă, se pune înaintea cuiva care este obligat, prin toate mijloacele sale - și mijloacele nu se împrumută - să îndeplinească această datorie.
De ce cred eu în poporul acesta, capabil de a birui toate crizele ?
Este ușor de spus: întâi fiindcă nu trebuie să desperezi ușor de o națiune.
Și înțeleg pe cei cari desperă sincer; căci sunt desperați nesinceri, cari, mâne, venind la putere, ar fi cei mai optimiști, iar astăzi sunt așa de pesimiști fiindcă nu sunt la putere. E foarte vulgar, dar e foarte adevărat: sunt om bătrân și cunosc lumea. Dar, vă rpg, în ceea ce privește puterea poporului românesc de a înfrunta orice criză, de a trece peste desperărileinteresate, peste desperații de modă, nu fiindcă sunt desperați ei, dar pentru că au citit o gazetă desperată, și Dumnezeu știe câte avem foarte desperate în momentul de față, și eu știu de ce - și mulți din dumneavoastră o știu ca și mine - dar pentru a despera adevărat, fundamental, pentru a-și pune cineva cenușă pe cap, a rosti un Finis Romaniae ca acel Finis Poloniae care s-a atribuit unui luptător care, ori n-a spus niciodată acel cuvânt pe un câmp de bătălie, ori n-a crezut într-adevăr că Polonia s-a sfârșit, pentru aceasta ar trebui, sub raportul moral, două lucruri: ori ar trebui să fie stors pământul românesc de toate bogățiile pe care le cuprinde și care sunt legate de dânsul, ori ar trebui să fie stoarsă națiunea românească.
Pesimismul este îndreptățit numai în acest caz când pământul a dat tot ceea ce era într-însul și omul a făcut toate silințele sale și totuși societatea nu merge. SOCIETATEA, NU STATUL. STATUL POATE SĂ NU MEARGĂ DACĂ, EL CERÂND PREA MULT, NU POATE SĂ DEA CEEA CE CORESPUNDE ACESTEI CERERI. Dacă statul s-o amesteca în orice și nu s-o îngriji de sănătatea morală a unei societăți care să fie dispusă să-i dea cele de nevoie, atunci e criză de stat, cum este la noi acum. Statul, dădacă universală - și nimeni nu i-a cerut să fie dădacă - Statul care a luat școala, care a luat biserica - și Dumnezeu știe ce n-a luat ! - dar care nu s-a îngrijit să crească o societate devotată față de Stat, Statul se găsește în mare încurcătură. Încurcătura aceasta se va înlătura prin aceea că va trebui să retragem Statul de unde n-are ce căuta și să înviorăm societatea ca să facă ea, cea vie, ceea ce nu poate face Statul abstract, care s-a amestecat în rosturi care nu-l privesc pe dânsul.
Dar se poate vorbi cu privire la societatea românească și la pământul românesc, de stoarcere ?
D-apoi pământul acesta așteaptă de o mulțime de vreme o altă muncă. Trebuie să spunem că, din nenorocire această muncă nu vine. Posibilitățile țării noastre sunt nesfârșite. Să ne coborâm în domeniul exemplelor, care pot fi vulgare: la doi pași de Dunăre și de lacul Greaca. Bucureștii nu mănâncă pește; la doi pași de Brateș, și lângă Dunăre, Galațiul jinduiește după același aliment. (...)
Dar ce nu ascunde pământul nostru ? Doar în Ardeal se risipește în fiecare zi acel prețios gaz care ar putea da lumină și căldură orașelor și chiar stelor noastre. Bogățiile noastre răsar ca o mustrare înaintea lipsei noastre de inițiativă și de muncă. Preferăm să fim clienți nedreptățiți ai unui Stat sărăcit, în loc să clădim pentru noi și pentru țara însăși o nouă vieață prin puterea noastră de întreprindere și prin stăruința noastră de muncă.
Spunea cineva glumind, acum o bucată de vreme, că un francez, glumeț și el, întreba: de ce nu consimțiți dumneavoastră să treceți unui consorțiu Țara Românească împreună cu tot ceea ce are, pentru ca acest consorțiu să lucreze cum trebuie și să vă asigure o pensiune fiecăruia dintre dumneavoastră ?
E un trist adevăr în această îndoită glumă.
În ceea ce privește puterea neamului, ce am făcut noi ? Am zgândărit ceva la suprafață, și-atât. Printr-o școală abstractă, formală, proastă, paralizantă, noi am făcut tot felul de coconași și coconițe, cari nu reprezintă o forță vie în vieața poporului românesc. Dar, de câte ori vine un om și se adresează la dânșii, nu ca unor elevi ieșiți din școală și purtători de diplome, ori ca unor funcționari de cutare grad, dar când se adresează la dânșii ca oameni, rămâne într-adevăr uimit de ce se ascunde necercetata în adâncul sufletelor lor și în valoarea, neîntrebuințată, a unor energii de o putere instinctivă care uimește.
Am o școală la țară. Iau biete normaliste asfixiate de învățământ. Incapabile la început de a scrie o jumătate de pagină sau de a gândi personal asupra unui subiect, distruse fizicește, fără nici o încredere într-însele, splendide rezultate ale școlii noastre, după câteva luni de zile, făcând apel la izvoarele care încă n-au fost țâșnit niciodată prin lovitura cu toiagul misterios al încrederii care trezește încredere, eu ajung la rezultate de acelea care pentru mine sunt cea mai puternică încurajare de a persevera în acest domeniu școlar, acolo și oriunde aiurea.
S-a întâmplat că am înfățișat lucrări de ale acestor învățătoare unor profesori de universitate, zicându-le: ” Ia-tă ce mi s-a dat ca teză pentru un doctorat universitar. Ce zici ?” Răspunsul a fost: ”Foarte bună lucrare într-adevăr. Poți admite la doctorat pe cine a făcut-o.”
Dar în orice domeniu, oricine a avut contact cu țara știe că, dacă am fi făcut cu adevărat apel la forțele ei, dacă forțele acestea nu le-am fi slăbit prin această neîncredere de care suferim în rândul întâi, noi am fi astăzi cu totul altă societate.
Dar oare, în afară de Stat, rasa noastră nu s-a ținut, apărându-și cu înverșunare toate drepturile, zdrobind orice încercare de desnaționalizare din partea străinului, pretutindeni în părțile pământului românesc neliberat încă atunci ? Dar poate fi o mai bună dovadă decât permanența de două mii de ani sub jugul străin a energiilor naționale românești în Ardeal care, împotriva tuturor vicisitudinilor vremurilor, împotriva barbariei năvălirilor și împotriva sistemelor perfide ale epocilor de civilizație, au rămas nu români numai, dar din cele mai bune elemente ale poporului românesc ? Le stricăm noi astăzi printr-o școală nesocotită și printr-o politică de căpătuială și de ură. Acesta este adevărul. Pământul pe trei sferturi nefolosit; neamul abia întrebuințat la opera pozitivă prin care se ridică o societate. Și să ne plângem noi pentru că, la capătul unei operațiuni financiare grăbite și stângace, și cu un sistem pe impozite împrumutat, cu mijloace de încasare primitive, fanariotice, pe care însă nu le poți schimba într-un an, vă rog, ne găsim înaintea unei încurcături momentane în ceea ce privește salariile față de o societate care n-o fi vânzând cum vindea odinioară produsele sale, dar are atâtea din produsele sale ca să trăiască din ele și să mențină intacte energiile care vor porni din nou, mâne, la o luptă menită să fie învingătoare.
Știu, pe de altă parte, cât e de rău acum să știe cineva puțină carte. Aceasta este o scădere a omului care face politică. Dacă știe ceva, trebuie să uite; dacă e deprins a fi sincer, trebuie să puie masca ipocriziei. A face altfel înseamnă a fi taxat de instrus în domeniul politicii, unde nesinceritatea încunună adeseori ignoranța. Dar nu mă pot împiedica de a ști, în ciuda unei guvernări de un an și a unui amestec de vreo douăzeci de ani în vieața politică, ceea ce știu.
Îmi dau foarte bine seama de faptul că trei sferturi din corifeii vieții politice n-ar putea să treacă, în ceea ce privește istoria românilor, un examen de patru clase secundare, și am experimentat eu însumi că atâția nou-veniți în vieața liberă a poporului românesc n-au pus niciodată mâna pe o carte de istorie a neamului lor și mai ales a părții totdeauna libere a neamului lor, dar eu am practicat istoria și continuu a o face cu toată supărarea persoanelor care mă întreabă de la înălțimea lipsei de profesiune - o mare înălțime ! - de ce eu continuu la Academie și în toate școlile să practic profesiunea mea. Pentru că numai profesiunea garantează onestitatea. Onestitatea fără profesiune, o fi ; dar eu n-am întâlnit-o până acum.
În calitate de istoric, eu știu un lucru:
Greutățile statului român de astăzi, prețurile mici ale produselor noastre, reclamațiunile îndreptățite ale creditorilor noștri străini - care au dreptul de a-și apăra banul și cari ne fac favoarea de a ne da sfaturi pe care le vom urma întru cât ne îngăduie realitatea vieții noastre naționale - toate acestea la un loc sunt floare la ureche pe lângă ceea ce a fost trecutul acestui popor.
Veacuri întregi, începând cineva munca sa în primăvară, n-a fost sigur că va culege recolta: ce năvălire de barbari, ce trecere de oști străine ! A ridicat românul o locuință, n-a fost sigur că la sfârșitul anului ea nu va fi o grămadă de cenușă. A trebuit să ascundă omul nostru în adâncul pământului bogăția lui prefăcută în câteva giuvaeruri ca să scape în felul acesta de prăpădul care putea veni și venea așa de deseori asupra țerii. Dar ce zicem noi, ăștia, delicații de acum, cari ne văicărim prin articole de gazete și împărțim tot felul de blăstăme împotriva cui nu e vinovat pentru ultimele rezultate ale unor guvernări greșite ? Toată această suferință de astăzi nu e nimic pe lângă ceea ce am răbdat. Și, fiindcă vorbeam de delicații de astăzi, dar delicații aceștia de astăzi nu sunt ei urmașii mucenicilor generațiilor de generații prin care s-a ținut acest neam ?
Și, atunci, când se putea aștepta la năvălirea în orice clipă a oricărui vecin, ce am făcut noi ? Ne-am pus cu fața la pământ, ne-am smuls părul, ne-am zgâriat obrajii, am încetat munca noastră ? N-a mai scris nimeni, n-a mai muncit pământul nimeni ? N-a mai lucrat cineva pentru operele de artă care sunt mândria noastră ? Ba da ! Și datorăm înaintașilor noștri, prin cari trăim ca popor liber, să imităm măcar în parte virtuțile lor de resemnare, de răbdare și de ascultare față de acei pe cari soarta i-a pus, îndurerându-i, să înfrunte greutățile vremurilor.
Soluția greutăților de astăzi să o căutăm cu mâna întinsă în toate părțile de unde nu se poate da nimic ? Cu mâna de cerșetor care se poate întoarce înapoi plesnită până la sânge, așa să se caute soluția creizei de care sufere acest popor ?
Este un singur loc în care această soluție se poate căuta, fiindcă numai acolo este succesul asigurat, cel mai nobil succes și asigurat în chipul cel mai desăvârșit: în sufletul nostru însuși. În sufletul nostru creator din care pleacă încrederea în muncă, prin care toate cele rele se pot face bune, precum prin stricăciunea acestui suflet, prin lipsa de hotărâre, prin lipsa de solidaritate s-a ajuns acolo unde suntem acuma.
Nici cu petrecătorii cari o duc bine astăzi, nici cu criticii ușori cari nu văd bârna din ochiul lor și au uitat păcatele lor proprii de unde pleacă, nu păcatele, dar suferințele acelor cari guvernează astăzi, nu cu aceștia se va drege România, ci se va drege cu oameni tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, cari știu ce e neamul lor, cari știu ce e țara lor și cari înțeleg că meritul unei societăți nu stă în a vegeta în împrejurări bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivă.
Neamul Românesc, 31 mai 1932
