Ene Lelea se întorcea în sat de la o consfătuire cu agronomii, unde șezuse trei zile. Mâna caii repede, cu capul înfundat în gulerul moale al șubei, și sania luneca, clătinându-se pe marginea bălții. Până la căderea serii mai era un ceas, totuși peisajul se desfășura vânăt, pentru că după prânz vremea se învrăjbise ca o cățea fătată. Zările căzute fumegau, gerul, care arsese în draci o săptămână, se subțiase, și în câmpia încremenită sub un strat de zăpadă gros de două palme se deștepta vântul de februarie, scheunând. Prin scârțâitul ca pe sacâz al tălpicelor, Ene Lelea auzea trosnetul sec al buruienilor rămase încă în picioare pe răzoarele din linia cu vii și foșnetul stufului, aspru, încâlcit. Înainte, către sat, cerul deschidea un ochi mic și inexpresiv, ca de pește fiert, sub care se mișca, înscriind cearcăn de funingine, un cârd de ciori.
„Vine viscolul, se gândi Ene Lelea, la noapte o să degere și inima pământului”, și scutură hățurile. Tropotul copitelor se învălmăși. Ascultându-l, lui Ene Lelea îi răsări în minte că e fără noimă să omoare caii cu goana, când Gia nu mai e acasă să-l aștepte. Gândul îi răscoli dureros simțurile, și fața lată, cu nasul puțin cărnos, i se strâmbă nervos, parc-ar fi crestat-o cu briciul. La numai două luni de la nuntă, nevasta îl părăsise. Într-o seară, după ce-au stat la masă, el a coborât în beci să scoată o cană cu vin, și când s-a înapoiat n-a mai găsit-o pe Gia. Își luase lucrurile și fugise la Ilie Bigu, gestionarul de la bodegă. I-au rămas de la ea o ciupercă de lemn de țesut ciorapi, o păpușă, îmbrăcată în veșminte de mireasă, pe care a spânzurat-o în pridvor, deasupra ușii, și o scrisoare:
„Să nu mă blestemi, Ene eu mă duc la cine mi-a fost drag pe lumea asta mare că eu m-am măritat cu tine fiindcă m-a bătut tata cu pumnii, ca dușmanu, să te iau. Degeaba am zis eu nu și nu și am bocit și m-am rugat de ceasul morții, că mama și toate neamurile noastre, cum dădea ziua geană, venea să mă oropsească cu vorba ca să facem cununia amândoi. Acum tu, Ene, să zici așa, că Gia nici n-a fost, vai de chinu ei ăla amaru, și să-ți cauți altă fată, care să te îngrijească și să-ți facă copii frumoși, ca perele clopoțel, că ești om bun și președinte de gospodărie...”
„Ehe, făcu Ene Lelea cu amărăciune, mi-a dat cu piciorul și-i gura plină de cântec ca un popă.”
Împrejur, zăpada începuse să se destrame în vânt: se pornea viscolul. Ene Lelea strânse umerii, instinctiv, și-și frecă cu dosul palmei buzele spuzite de vânt. Usturimea îi străpunse toată gura. „Să fie al dracului, se supără, am stat trei zile la Raion și nu mi-a dat prin cap să cumpăr nițică piatră-acră, să-mi vindec gura”. Era aproape de coliba paznicului, ridicată la un cot al drumului, și înălță capul să privească pe baltă. Dincolo de perdeaua de stuf, scuturată de vânt, pescarii din brigada condusă de Dumitru Carabineanu spărgeau copci, să bage năvodul. Izbiturile topoarelor răsunau puternic, parc-ar fi sfărâmat oase de vită o armată de măcelari.
Ene Lelea uită de Gia. „ Noi, dulgherii, își zise el cu mândrie, nu facem niciodată atâta hărmălaie. Cu noi e altceva...”
Până să fie ales președinte, lucrase în echipa de dulgheri, și de aceea, o clipă avu senzația că acolo în vale se prind în scoabe grinzile unei case. Închizând ochii, descoperi chiar și șuierul fierăstrăului, și mirosul lemnului cioplit; iarna, în mâinile dulgherului, lemnul miroase mai frumos decât în pădure.
Deodată, unul dintre pescari, rotind minciocul într-o copcă după pește, începu să cânte, și Ene Lelea recunoscu vocea lui Bigu, groasă, asprită de ger, și amețeala îi învălui tâmplele. Cântecul, punctat de bătaia topoarelor, îi da un sentiment straniu de umilință și prăbușire. Era ca și când s-ar fi aflat însetat dinaintea unei fântâni secate. Un val fierbinte i se zbătea în trup, întocmai ca-n ziua când i se făcuse o injecție cu calciu gluconic, iar buzele i se mișcau fără voie, închegând, prostește, aceleași cuvinte:
- Ilie Bigu mi-a furat nevasta și cântă.
Apoi, brusc, se trezi în el și se întări credința că lui Bigu i se făcuse de pește ca la pisici și venise să-l momească cu rachiu pe Carabineanu. „S-au înnădit la dulce, se gândi el, a ! ce-am să-i mai întind eu ! Până-n pânzele albe am să-i întind !”.
Dar întâiul semn al mâniei, clipa ei de năuceală o trecu sorbind lacom din țigară, și acum plutea într-o bucurie ciudată. Toate câte fuseseră gata să răbufnească în el - silă, durere, revoltă - se rânduiau, se așezau la dospit, ca să izbucnească mai târziu nimicitoare.
Era în dreptul colibei de la cotul drumului. Trase de hățurile înghețate și-l strigă pe paznic.
- Cât rachiu a adus Bigu ?
Paznicul, un cloncan de om, se apropie de sanie, amin-amin, târând după el prin zăpada ce sâsâia în vânt capătul unei moletiere desfăcute.
- Dă-i drumu, n-auzi, strigă Ene Lelea, sau te gândești să-mi torni minciuni ?! Dacă te prind, gaia te ia, să știi !
- N-a adus nici un strop, răspunse paznicul. Alaltăieri l-au dat afară de la bodegă, și Carabineanu l-a luat să lucreze la noi. Asta e. A fugit nevastă-ta la el, iar președintele cooperativei s-a sculat că nu mai e bun de gestionar, altul în loc. Și Gia, zice, e gravidă. Poftește de două zile numai pepenași murați și alămâie.
Ene Lelea nu mai ascultă, învârti biciul, și caii îl înecară în viscol. Din înălțimi tăbăra peste el întunericul, și fulgii mici, reci îi înțepau fața și-i prefirau în oase, ca o spaimă, frigul. Depărtările tuburi pieriseră, curgeau amestecate în trâmbele fâlfâind de-a curmezișul drumului, iar cerul era o zbatere de cenușă și de sare. Ene Lelea fuma. Jarul țigării îi poleia mustăcioara spălăcită și bărbia groasă, înfundată ca un oblânc de șa. Până astăzi nădăjduise că Gia se va întoarce la el. Acum, aflând că așteaptă un copil de la Bigu, îngropa și ultimul licăr al nădejdii.
Gândul la Gia îi aduse în minte pe neașteptate aroma aspră a părului ei, proaspătă ca în prima noapte petrecută împreună. Năzărire ! Se scutură, dar nu izbuti s-o alunge. Ar fi dorit-o pe Gia în sanie, adunată lângă umărul lui, înfricoșată de viscol și de zdruncinături.
- Ene, dacă se rupe o fălcie ?
Așa le zicea Gia tălpicilor: fălcii.
- Nu te teme de asta, sunt din salcâm, lemn trainic.
- Pentru copil mă tem. Când o fi mare, Ene, când o avea șapte ani și l-oi scula dimineața, să se ducă la școală, o să atârne la somn ca și mine și o să îndruge la prostii ! Mamă, cică, am visat că scrânciobul din abecedarul ăla al meu se rotea legat de agudul din curte. Era de-adevăratelea. Pe urmă, să știi, au venit la mine, în odaie, porumbeii din cușca lui nea Dumitru Carabineanu :„ Uite am venit siguri plocon, ca să nu ne mai pui lațuri, ia-ne ”.
Ene Lelea se dezmetici și suflă furtunos pe nări. Ce treabă este asta, să țeasă povești pentru copilul altuia ?!
Între timp, caii, întețind trapul, intraseră în sat. Ațipite sub viscol, casele vărsau pale de fum pe hornuri, iar vântul purta în răsucirile-i neașteptate pe uliță miros de spuză. Lumini gălbui scânteiau stânjenit în ferestrele îngroșate de ger.
În dreptul casei lui, Ene Lelea coborî, deschise poarta, împingând-o cu umărul, și băgă caii la adăpost, sub șopron. Găleata de la fântână se bălăbănea peste ghizdele. Marginile ei, ferecate cu tablă de balot, luceau știrb în dâra aurie a becului ce ardea în pridvor, uitat aprins de trei zile. În stânga, atârnată de uscior, într-un cui, tremura caraghios păpușa îmbrăcată în haine de mireasă. Ene Lelea urcă cele două trepte de piatră și se opri un moment, năucit. Păpușa îl privea cu ochii Giei - albaștri, lunguieți, batjocoritori, cu pleoapă grea.
- Ce-ți închipui ? întrebă Ene Lelea, înfiorat. Ce-ți închipui ? strigă el încă o dată și, orbit de mânie, începu s-o croiască cu biciul. N-am pus eu să-l dea afară pe Bigu !
Obosit, zvărli biciul și plecă la președintele cooperativei. Pe obraji i se lipiseră fire de rumeguș din păpușa ruptă.
