Ion Minulescu 1881 - 1944
Fiindcă moștenitorii proprietarului nu se putuseră învoi, vânduseră casa unui străin, căruia vecinii neputându-i pronunța numele, îi ziceau englezul.
Zidită în stilul pe care arhitecții noștri ne-au obișnuit să-l credem românesc, - cu streașinile ieșite afară, cu cerdac de jur împrejur, cu ferestrele mici și puține și cu ușa scundă rezemată pe trei trepte de piatră tocită pe margini - casa își ascundea bătrânețea în dosul unor castani presărați fără nici o regulă într-o curte mare cu iarbă multă și fără poteci.
Noul proprietar însă adusese un arhitect și un grădinar - amândoi străini ca și dânsul - și după trei luni nimeni dintre vecini nu mai recunoșteau dărăpănătura din fundul curtei.
Un singur lucru nu puteau pricepe. Ce gust îi venise oare englezului să pună geamuri portocalii la ferestre ?
Privită din stradă, în timpul verei, casa avea aspectul mai mult al unui tablou în care un pictor impresionist nu pusese decât verde, alb și portocaliu.
Vecinii - cei mai mulți oameni simpli, mahalagii inculți fără gusturi și simțuri artistice -, neputându-și închipui frumosul decât așa cum era judecat în mahalaua lor, scorniră pe socoteala englezului o legendă, care, trecută din gură în gură, ajunsese să fie povestită într-un fel la un cap al străzei și într-alt fel la celalt. Destul că legenda, - care în două cuvinte se rezuma a face din englez un nebun periculos - după ce fusese învățată pe dinafară de cei de prin împrejurimi, trecuse hotarele mahalalei și în scurt timp ajunsese până la celălalt capăt al orașului.
Copiii de școală, mai cu seamă, în orele de recreație în loc să se joace de-a capra ori în șotron, se adunau tăcuți în grupuri, grupuri și discutau chestia cu gravitatea unor politicieni în ajunul căderii de la putere.
Într-o după amiază trei necunoscuți prin partea locului, trei tineri cu părul lung, cu cravată fâlfâietoare și pălăriile cu borul lat, veniseră până în dreptul casei, unde discutaseră cu aprindere mai bine de o jumătate de ceas. Cârmaciul din colț, care trăsese cu urechea, descoperise că necunoscuții, elevi la școala de bele-arte, erau entuziasmați de gustul englezului și după ei casa, așa cum fusese reparată, era cea mai frumoasă clădire din oraș.
A doua zi, mahalaua toată era înfuriată în contra necunoscuților care avuseseră îndrăzneala să se îmbrace și să aibe alte idei decât ei. Și indignarea pașnicilor mărginași ai capitalei merse până acolo încât doi din flăcăii de a căror frică tremura întreagaă mahalaua făcură solemnul jurământ de a se pune la pândă de a-i lua la bătaie dacă cumva le-o mai veni gustul să dea pe la ei.
Dar mai mult decât îndrăzneala celor trei necunoscuți, îi neliniștea faptul că noul proprietar, după ce-și reparase casa, dispăruse și nimeni nu mai știa nimic de el. La Sfântul Ilie se împlineaucinci luni de când nu mai dăduse pe acolo. Câțiva notabili din mahala încercaseră să vorbească cu servitorul - un bătrân pe care nu-l vedeau decât de două ori pe zi, când venea să mănânce la cârciuma din colț. Acesta însă, străin ca și stăpânul său, ori nu știa alte cuvinte românești decât acelea ale mâncărurilor, ori nu voia să le răspundă. Destul că privirea încruntată a bătrânului le tăiase la toți pofta de a-l mai intervieva în timpul mesei.
În curând, toată lumea se convinsese că ceva straniu trebuia să se petreacă în casa cu geamurile portocalii. Mulți inși merseseră cu bănuiala până acolo chiar, încât credeau de-a binelea că englezul este înăuntru. De ce însă sta ascuns toată ziua și nu ieșea să se plimbe măcar prin grădină, nimeni nu-și putea explica.
Într-o seară, gardistul postat în apropierea casei cu geamurile portocalii povesti cum cu o noapte înainte văzuse deschizându-se o fereastră și cum, apropiindu-se de grilajul grădinii, zărise în mijlocul unei odăi patru făclii de ceară portocalii arzând în jurul unui catafalc înalt acoperit cu o pânză, care aci părea verde, aci violetă, după cum o priveai cu amândoi ochii sau numai cu unul.
Povestirea gardianului mări convingerile celor care puseseră rămășag că englezul trebuie să fie înăuntru. Cei care însă îl credeau plecat, nevoind să se dea bătuți se hotărâră să facă tot posibilul și să descopere misterul.
Casa cu geamurile portocalii îi preocupa în așa chip încât le furase pofta și de lucru și de mâncare și de somn.
Un eveniment neașteptat însă îi lămuri deopotrivă și pe unii și pe alții. Într-o noapte un uruit grozav de roți îi deșteptă pe toți. Șase camioane încărcate cu tot felul de bagaje se opriră în fața porții. Servitorii sosiți cu ele descărcaseră în grabă și până ce vecinii să se poată dezmetici din somn, camioanele plecaseră. În curtea casei însă totul era schimbat. Felinarele electrice fuseseră aprinse prin toate colțișoarele, ferestrele deschise, iar mulțimea servitorilor furnicau prin grădină și prin odăi ca pe o scenă de teatru cu un sfert de ceas înainte de ridicarea cortinei.
Târziu apoi, aproape de ziuă, un cupeu cu perdelele lăsate sosise în trapul cailor, trăssese la scară, și din el coborâse două persoane învelite în două mantale lungi. Cei care stătuseră la pândă nu puteau spune dacă cu adevărat se dăduse jos un bărbat și o femeie; totuși, a doua zi, ultima noutate care circula prin mahala era că peste noapte englezul sosise cu o damă.
Și noutatea nu era mincinoasă: englezul care dispărusede vreo câteva luni de zile, după ce avusese grije să repare casa și spre marea nedumerire a vecinilor să-i puie ferestre cu geamuri portocalii, se întorsese însoțit de o damă, care era și tânără și frumoasă cu toate că nimeni nu-i văzuse figura și care îi servea de nevastă, iar mâine de amantă, după cum bine voiau s-o considere cei care își pierdeau zile întregi vorbind de dânsa.
Într-o seară însă băiatul unui notabil din mahala, student în drept și copist la Ministerul de Externe, le aduse cea mai senzațională noutate. Ciudatul proprietar al casei cu geamurile portocalii nu era nici nebun, nici om de rând. El era nepotul reginei Engliterei. Se amirezase însă de o artistă, pe care o luase de nevastă contra voinței rudelor și pentru aceasta fusese îndepărtat de la Curte.
Declarațiile funcționarului de la Externe pusese pe gânduri întreagă mahalaua. Dacă le-ar fi spus altul, nimeni nu le-ar fi dat cel mai mic crezământ. Aducătorul noilor vești însă de câtva timp căpătase o autoritate netăgăduită în mahalaua unde fiecare se obișnuise să-l asculte și nimeni să nu-i discute părerile. Faptul dar, nu putea fi decât adevărat, cu atât mai mult cu cât, afară de cei care au norocul să trăiască în contact cu lumea diplomatică, nimeni alții nu l-ar fi putut ști.
Din ziua aceea mahalaua era într-o continuă fierbere. Îți făcea impresia unui enorm cazan cu smoală înfierbântată, de care nimeni nu se putea apropia fără să nu-i simtă mirosul și căldura.
Vecinii casei cu geamurile portocalii, mai cu seamă de când aflaseră că alături de dânșii locuiește nepotul unei regine, se socoteau alții decât cei de până atunci. Bătrânii binecuvântau numele Domnului care se îndurase și le dăduse această fericire nemaivisată, iar tinerii căpătaseră o încredere atât de mare într-înșii încât deveniseră mai serioși decât cei bătrâni; păreau mai tăcuți și mai gravi decât un general în ajunul unei bătălii decisive, iar când se întâlneau cu prietenii lor de altădată, așteptau totdeauna să fie salutați, ca și cum superioritatea lor față de ceilalți fusese decretată de o ființă supraomenescă. Cu un cuvânt, în câteva zile mahalaua întreagă se schimbase mai mult decât în câțiva ani, și cei care până mai adineauri se crezuseră locuitorii mărginași ai capitalei, de data asta se socoteau cei mai din centru.
Pentru ei casa cu geamurile portocalii avea mai multă importanță decât Palatul regal. De rege nu-și aduceau aminte dacă trecuse vreodată pe stradă pe la ei. Nepotul reginei Angliei însă venise să locuiască în mijlocul lor chiar.
Într-o dimineață, funcționarul de la Externe, - care de când adusese ultima știre devenise în mahala cea mai importantă persoană după englez - veni cu o nouă propunere care fu primită cu aplauze. Era vorba ca în duminica apropiată să se trimită, după cum se obișnuiește, la casa cu geamurile portocalii, o fetiță și un băiat care să prezinte iluștrilor vecini împreună cu câte un buchet de flori și omagiile mahalalei. Un lucru însă - când fu să se hotărască copiii cărora trebuia să li se încredințeze această înaltă misiune, părinții socotindu-și cu toții odraslele demne pentru o așa onoare, majoritatea, în acord cu funcționarul de la Externe, hotărî ca în loc de un băiat și o fată să trimită trei băieți și trei fete.
În ziua fixată dar, copiii îmbrăcați în haine noi - cu toate că până atunci obiceiul era să îmbrace numai în ziua de Paști așa - însoțiți de domnul Antonică, starostele mahalalei, se prezentară la poarta casei cu geamurile portocalii.
Un servitor galonat ca un general, îi conduse înăuntru. Domnul Antonică năucit de îmbrăcămintea servitorului rămase afară cu toate că gesturile acestuia îi dau să înțeleagă că poate intra și dânsul. Restul mahalalei aștepta pe stradă la oarecare distanță.
În timpul ăsta fiecare dintr-înșii își puneau atâtea întrebări câte nu-și puseseră de când se pomeniseră pe lume.
- O fi știind oare prințul să vorbească românește cu copiii ?
- Dar actrița ceea, n-o fi vreuna cu ochii verzi răi de deochi ?
- Doamne ferește, de nu s-ar îmbolnăvi copiii !...
Mulți chiar începuseră să regrete că-și lăsase copiii să se ducă. După un sfert de ceas însă poarta se deschise din nou, și părinții se liniștiră. Cei șase parlamentari reapărură însoțiți de domnul Antonică.
Fiecare strângea în mână câte o cutiuță de carton, pe care un domn le spusese să n-o deschidă decât acasă. Dar părinții mai curioși decât copiii dădură năvală pe ele și cât ai clipi din ochi, un strigăt general de admirare izbucni din piepturile celor grupați în jurul copiilor - în cutiuțele băieților era câte un inel; înt-ale fetelor, câte o pereche de cercei.
Pictură de Robert Gallon
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Deodată însă, la lumina globurilor electrice, ceva alb și ca un fulger străluci pentru o clipă doară și în același timp, un dureros strigăt, mai mult un răcnet de animal lovit de moarte îi cutremură pe toți în așa chip, încât fiecare ăși ridică capul spre locul de unde pornise.
Ce se întâmplase?
Deocamdată nu știa nimeni decât prințul. El singur văzuse din balcon, cum la un moment dat, un tânăr scosese un cuțit și cu repeziciunea pe care singură furia răzbunării ți-o dă, îl înfipsese în beregata celui cu care se luptase până atunci.
În momentul acela însă, prințul cu nevastă-sa dispărură. Servitorii închiseră în grabă ușile și un sfert de ceas mai târziu, poliția înarmată soseaîn pas gimnatstic și invada parcul casei cu geamurile portocalii.
Când își dăduseră seama de cele petrecute, pașnicii mărginași ai capitalei se împărțiră în două tabere decise să lupte până la moarte, și cei care până atunci se zgâriaseră cu unghiile și se mușcaseră cu dinții, de data asta se tăiau cu cuțitele...
A doua zi, la morgă erau trei morți, la fiecare casă din mahala câte un rănit, iar casa cu geamurile portocalii nu mai era nicăieri.
Prințul, care plecase chiar în noaptea aceea, dăduse ordin să-i dea foc. vrusese poate în chipul acesta să-și cruțe foștii vecini pe viitor de amintirea dureroasă a acestui mic St. Barthelemy.
Și focul își făcuse datoria și din faimoasa casă nu mai rămăsese decât un morman de cărămizi fumegânde, încă, și aleile grădinei pe nisipul cărora petale de sânge închegat se confundau cu frunzele mari și roșcate ale castanilor...
*
Într-o vară, hotărât să sfârșesc un roman pe care dealtfel nici nu-l începusem, mă mutasem într-o odăiță pe care după multe cercetări abia o descoperisem într-una din străzile mărginașe ale capitalei. Aici îmi închipuiam că voi găsi toată liniștea necesară scriitorilor de romane.
Proprietăreasa, o femeie bătrână, îmi împodobise odaia ca de obicei cu tot felul de nimicuri. Auzisem însă și eu de dragostea pe care mahalagii o au pentru sticlele de parfum goale ori cutiile în care au fost odată pudră sau rahat, și deci nu mă mira deloc faptul că și în odaia mea găseam asemenea podoabe.
Totuși, o bucată de geam portocaliu, legat cu panglică și atârnat în perete deasupra patului ca și o icoană, începuse să mă plictisească cu timpul. Toate le pricepeam, numai ce rost ar fi avut în odaia mea bucata de geam, nu puteam pricepe. Chemai dar într-o zi pe proprietăreasă și o rugai să mi-l ia de acolo.
Bătrâna însă mă privi înspăimântată ca și cum aș fi îndemnat-o să facă o crimă.
- Nu se poate, domnule, nu se poate.
- Și de ce nu se poate ?
- Fiindcă e pus de dumnealui acolo.
- Care dumnealui ?
- Răposatul bărbatu-meu.
- Și ce rost are acolo ?
- Păi să vezi cum stă chestia...În noaptea când a ars casa cu geamurile portocalii - dumneata nu știi de casa asta, nici n-ai de unde să știi; pe atunci nici nu erai născut poate...
Și bătrâna îmi povesti basmul de mai sus, care mie unuia mi-a plăcut mai mult decât altele, poate tocmai fiindcă nu era inventat și în mahala se mai găseau mulți inși care îl trăiseră.
Pictură de Frederic Marianus Kruseman
