Alexander Fleming 1881 - 1955
Cine n-a auzit astăzi de penicilină ? Exagerând puțin, putem spune de asemenea: cine nu și-a făcut măcar o dată
în viață un tratament cu penicilină ! Toată lumea este de accord că
descoperirea penicilinei reprezintă experimental secolului XX, evenimentul care
ține umanismul secolului XX pentru că cealaltă descoperire a secolului XX –
bomba atomic – se leagă de partea inumană a veacului abia trecut.
În istoria medicinii, orice medicament nou a fost un
experiment, oamenii conferindu-I uneori valoare exagerată, pentru că speranța
în vindecarea bolilor depășește oricare altă speranță a omenirii.
Penicilina a apărut într-adevăr ca un medicament
universal și nu e de mirare că ea și succesoarele ei au vindecat și continuă să
vindece milioane de oameni.
Penicilina s-a născut în septembrie 1928 în Anglia.
Savantul ALEXANDER FLEMING a găsit-o fără s-o caute, adică întâmplător, dar nu e mai puțin
adevărat că rolul principal nu l-a jucat întâmplarea ci geniul lui Fleming.
Savantul lucre în spitalul St. Mary din Londra și se ocupa cu culturile de
stafilococ în laboratorul spitalului. Într-o zi, manipulând un recipient de sticlă cu una din
aceste culture și fiind fereastra deschisă, aerul aduse de afară un mucegai,
iar mucegaiul căzu pe cultura de stafilococi. Fleming ar fi putut să arunce
cultura, din moment ce fusese murdărită de mucegaiul intrat pe fereastră, dar
savantul o păstră și o puse la
thermostat. Cercetând-o mai târziu, văzu cu uimire că în jurul mucegaiului,
stafilococii nu mai creșteau !
Mucegaiul, deci, avea putere antibiotic, adică opera
microbii să se dezvolte !
Acest mucegai, pe numele lui științific –
penicillinium notatum - se dovedea un
produs cu care se putea lupta împotriva infecțiilor. Dar observațiile geniale ale lui Fleming nu se transformară imediat în
produsul medicamentos. Au trebuit să treacă mai bine de 12 ani pentru ca descoperirea lui Fleming să devină penicilina pe care o cunoaștem astăzi.
O echipă de cercetători de la Oxford, în frunte cu
Sir. H. Florey și E. Doris Chin, au izbutit să prepare prima penicilină cu
toxicitate scăzută care să poată fi suportată de organismul uman și, în același
timp, să fie în măsură să distrugă microbii răspunzători de infecție. În 1943, penicilina
era folosită de Armatele aliate pe scară largă, salvându-se de la moarte zeci de mii de răniți infectați.
Dar aceasta nu e povestea completă a descoperiri
penicilinei.
Acțiunea antibiotic a unor substanțe, care să oprească dezvoltarea și
chiar să distrugă microbii, mai fusese
întrevăzută de doi cercetători cu câțiva zeci de ani mai înainte de Fleming.
Pasteur a fost primul care observase că unele
bacteria opresc dezvoltarea stafilococilor și
scrisese chiar în 1877 că „Viața
împiedică viața”.
Al doilea se numea Ennest Duchesne și era medic military. În 1897 își
tipări teza de doctorat cu titlul: „Studiul concurenței vitale la
micro-organisme - antagonism între
mucegaiuri și microbe”. Duchesne descrie acțiunea unui mucegai „penicillinium
glaucum” de a opri creșterea microbilor !
Flaming însă,
nu a cunoscut teza lu Ducesne, mort tânăr, la
38 de ani, fără să aibă timp de a-și valorifica observațiile din teză,
teză care căzu repede în uitare înainte de a putea fi luată în considerație
de către lumea medical.
Meritul lui Fleming rămâne, așadar, neștirbit.
Dacă n-ar fi
„redescoperit” el, pentru a doua
oară, acțiunea antibiotică a mucegaiului „penicillinium” cine știe dacă
concluziile lui Duchesne din teza sa ar fi fost vreodată scoase la lumină.
Poate că teza ar fi zăcut și azi necunoscută pe vreun raft prăfuit de arhivă.
Alexander Fleming în laborator
Alexander Fleming primindu-și premiul Nobel în 1945
