PROBABIL, ȘI ILUZIILE ÎMBĂTRÂNESC
Sunt câțiva români pe aici, dar nu-i frecventez. Prefer să fiu singur-singur decât singur în grup. Societatea lor mi-ar aminti de fetele care dansează între ele și care nu mi-au plăcut niciodată. Nu mai cred în nimeni și nici că, la om, ceea ce este mai de preț este elanul spre lucruri superioare. Merde ! Locuiesc într-o cameră cu podele albastre, la o mansardă, și mă străduiesc să scap de disperare. Fiindcă a trebuit să aleg, să mă agăț de epava care eram ori să-mi închei socotelile. Acum știu că viața e o târfă pe care nu e bine s-o vezi cu ochi romantici, dacă nu vrei să te faci de râs. (Andrei).
Pe peretele din fața mea se află o reproducere cu cincizeci de capete ale lui Christos, așa cum au fost ele închipuite de artiști din toată lumea creștină. În centrul ei, o întrebare: „ Care era Iisus ?” Puțin mai încolo, e tabloul despre care am vorbit; tatăl meu, călărind un superb cal negru și cu sabia ridicată; de fapt, cum am descoperit, spre marea mea dezamăgire, într-o zi, un desen standard, unde fotograful lipea capul clientului. În spatele meu, se află șase corpuri de bibliotecă ajungând până în tavan, cu cărțile înghesuite pe două rânduri, într-un asemenea hal încât uneori, dacă nu găsesc imediat ce caut, prefer să mă las păgubaș. În dreapta, ferestrele și, între ele, o ușă ce dă spre un mic balcon. Pe masă și sub masă, mormane de manuscrise. Pe covor, pe fotoliu, ziare și cărți aruncate la întâmplare...Iau și răsfoiesc Tratatul despre eretici al lui Chastellion, din secolul al XVI-lea. Prima fază pe care-mi cad ochii sună astfel: Nous estimos heretiques ceux qui ne s'accordent avec nous en notre opinion. Și mă pufnește râsul. Această frază a fost scrisă, parcă, azi la București ! Mă uit la piatra azvârlită prin geam pe care o păstrez ca pe un fel de trofeu...
Probabil, curajul e o problemă de optică. Altădată, un adevăr periculos murmurat, scrâșnit, te înălța în ochii tăi. Pentru gesturi minore se întâmpla să stai în alarmă, zile în șir, în așteptarea reacției, în luptă cu gustul scârbos al lașității. Și poate că obsesia demnității nu o au cu adevărat decât cei care au trăit, ca noi, într-un timp al umilințelor. Exageram, desigur, în angoasele mele când îmi ardeam ciornele pentru A doua poliție. Nu eram decât o „oaie neagră”, un scriitor pus la index, iar rugurile aprinse la baie aveau ceva caraghios. Dar aceastare de neliniște permanentă de organizare zilnică a apărării, împotriva amenințărilor, reale sau închipuite, a constituit sursa curajului meu, atât cât a fost. Uneori, îmi vine să spun și azi „nu-mi e frică, nu mi-e frică ...” La ce să-mi folosească, însă, acum curajul ? Mă simt ca într-o tranșee goală. Cei care suntem „de altă părere”, semănăm, din ce în ce mai mult, perșilor care băteau cu vergile marea, după bătălia de la Salamina. Dacă, altădată, până și o șoaptă era auzită, acum nici măcar țipătul nu mai e auzit. În deplină libertate, poți să vorbești, inutil, cât poftești. Iar sentimentul inutilității are, practic, același efect ca frica, dacă nu și mai mare, ducând, încet, dar sigur, la lehamite.
Trebuie să închid fereastra din cauza țânțarilor...Dumnezeu singur știe, probabil, cum au ajuns aceste insecte nesuferite să roiască prin București. Poate că, necurățate dinainte de război, lacurile din jurul orașului au devenit adevărate bălți. Sau poate că apa strânsă, de la ploi, prin gropile lăsate de buldozere și neastupate încă, e infestată. Ziarele sunt de părere că invazia de țânțari se datorează săptămânilor ploioase și că „escadrilele” pleacă din subsolurile inundate. Am aflat și numele științific al „agresorului”. Se cheamă „culex”. N-ar fi purtător de malarie, dar, oricum, toată lumea se plânge că țânțarii au devenit o pacoste. Deocamdată, pe mine m-au cruțat sau am avut noroc. Nu m-au prea înțepat. Nu sunt, poate, pe gustul lor. Preferă alte victime, mai puțin antipatice...Dar moliile, stârnite de o primăvară agresivă, îmi acordă cinstea de a dori să trăiască în vecinătatea mea, dovedind o mare slăbiciune pentru hainele și puloverele mele. Cu toate că am presărat levănțică prin toate ungherele dulapului, n-am reușit să le demoralizez și să le conving să nu-mi compromită bugetul, și așa destul de precar. Dimpotrivă, au devenit parcă și mai feroce, și mai îndrăznețe. Au ajuns să umble în grup prin cameră. Nu se sinchisesc de nimic, nici de mirosul de tutun cu care, sfătuit de cineva, am sperat să le alung, nici de eforturile mele, din ce în ce mai slabe; mai lipsite de convingere, de a le speria. Mă fac să mă simt ridicol când încerc să le prind. Au o specialitate demnă de invidiat de a evita, de a zădărnici orice lovitură. Și, exceptând momentele când mă enervez, am început să am o psihologie de învins în fața lor. Am ajuns la concluzia că nu prea are rost să mă lupt cu ele. Mai ales că moliile simt, parcă, instinctiv, că Dumnezeul moliilor le ocrotește în camera mea. De câte ori aprind lumina, aștept să-și facă apariția prima dintre ele, zburând în zig-zag. Cam, într-un minut, cel mult două, începe baletul. Mișcări elegante, lunecoase, iuți, frânte, brusc, pentru a fi reluate cu oarecare indolență la alt nivel. Își permite chiar să fie obraznică, să mă provoace, să mă sfideze. Repreziciunea cu care își schimbă direcția o ajută să mă păcălească. Am fost slab, în școală, la științele naturale, nu știu nici măcar cum se înmulțesc moliile, iar abilitatea lor mă descurajează. Așa că mai bine mă prefac că nu le observ...Găsesc niște instrucțiuni prin care judecătorii secolului al XVI-lea erau puși în temă cum să ancheteze femeile care aveau legături desfrânate cu diavolul:„ Dacă acuzata nu recunoaște existența Satanei, recunoaște singură că nu crede în cele afirmate de textele sfinte și trebuie pedepsită. Dacă-i atribuie prea puțină putere, e o eretică. Dacă-i atribuie prea multă, e orbită de Necuratul și nu mai e nici o îndoială că se numără printre slujitorii Diavolului ”...Sofism perfect ! Nu există nici o scăpare din el.Orice suspectă era dinainte condamnată...Asta-mi aduce aminte de o ironie a lui Andrei care pretindea că și în mine se află un sofist, gata mereu să ridice capul pentru a-mi demostra că am avut dreptate să..., că soluția cea mai bună e cea la care m-am oprit...., că alții sunt de vină când nu înțeleg eu....M-am grăbit totdeauna să-mi găsesc scuze, justificări, să mă consolez, reușind, uneori, să-mi privesc mai concesiv defectele, ba chiar să le consider calități, pentru a le suporta mai ușor...Mă tachina că-mi place să despic firul în patru, în opt, în șaisprezece și așa mia departe, dar îmi găsea și o circumstanță atenuantă: „Acest viciu nu e străinde un obicei românesc de a evita sau de a exagera evidențele pentru a putea pretinde că nu suntem înțeleși”. Mi-a și citat o remarcă a ambasadorului britanic la București dintr-un raport trimis în anii '30: „Într-o țară unde seproduce un nou zvon la fiecare jumătate de oră, e ușor să se ajungă la exagerări ”...
Străinii ne consideră, probabil, „prea pasionali” sau și mai rău. Nu-și explică de ce discuțiile noastre seamănă cu un vacarm greu de suportat. Și cum să-și explice câtă vreme nici noi nu suntem în stare să-i lămurim ? Trec aproape zilnic prin Piața Universității, cea mai romantică și mai hulită piață a Bucureștiului, unde nu lipsesc niciodată florile și polițiștii. Florile sunt pentru cei morți. Polițiștii, pentru cei vii. Sunt mereu discuții aprinse acolo. Politice, bineîțeles. Și fără nici o finalitate. Ammai vorbit, cred, despre o deviză văzută deasupra intrării în aula Universității din Uppsala, care, altădată, mi s-a părut simplă și clară: „ A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e și mai mare lucru ”. Acum nu mai sunt sigur că totul e atât de simplu. Cine stabiilește ce e corect și ce nu e corect ? Nu mai sunt sigur că putem spune liniștiți: „ un popor care-și păstrează zeii și limba în care gândește e liber ”. Care sunt zeii noștri ? Și mai este limba română, oare, limba română pe care o foloseau părinții noștri ? Dincolo de termenii noi, de schimbările inerente și de ravagiile produse de „limba de lemn”, trebuie să acceptăm că în anii regimului comunist ne-am deprins, de voie, de nevoie, să întrebuințăm o limbă specială, „acrobatică”, în care tăcerile au uneori mai mult tâlc decât cuvintele, iar vorbele în doi peri abundă. Cărțile apărute în acest timp stau mărturie. Ne-am obișnuit să spunem ce vroiam să spunem cu jumătate de voce sau aluziv, prin parabole, prin fraze cu dublu sens, ca într-un joc de oglinzi, contând pe complicitateacititorilor care, la rândul lor, s-au specializat într-o lectură radioscopică, necunoscută cititorului occidental care n-are nevoie să citească printre rânduri. Confruntarea cu cenzura ne-a obligat la o rafinare a ipocriziei, a „abilității”, deoarece numai voalat, ascuns, adevărul putea pătrunde în cărți, dacă vroiai să nu-l amesteci cu jumătăți de minciună. Și, cu timpul, această artă „acrobatică” de a te folosi de simboluri, de un limbaj esopic, echivoc, însă foarte clar pentru un auz exersat, cum a devenit, prin forța împrejurărilor, auzul celor din Est a ajuns la o mare virtuozitate. Destul de des, cenzura se vedea nevoită să se prefacă, să lase impresia că n-a înțeles un subtext, pentru a evita să declare cu voce tare ce anume a înțeles.
N-aș fi bănuit, totuși, în ruptul capului că, în loc să ne scoată la liman, coborârea de pe sârmă ne va arunca într-o criză. Cu ani în urmă, orice volum nou, semnat de un scriitor de oarecare notorietate, devenea un mic eveniment. Se formau cozi în fața librăriilor și, de regulă, cartea se epuiza în câteva ore. Aveam sentimentul că eram așteptați, că fiecare șoaptă era auzită, iar aceasta te făcea să te simți răsplătit pentru toate umilințele „acrobației”, stimulându-te să mergi mai departe. Nici măcar când o dispoziție transmisă redacțiilor și editurilor m-a transformat în „scriitor interzis”, nu m-am abătut de la ritualul zilnic. Mă așezam în fiecare dimineață, de cum mă trezeam, în fața mașinii de scris și nu mă ridicampână la prânz. Speram că, într-o zi, interdicția se va ridica. În schimb, acum, nu reușesc să termin nici o carte. Și nu sunt singurul în situația asta. O vreme, nu m-am mirat. Impasul mi se părea normal. Revoluția n-a fost o chermeză. După astfel de traumatisme, trebuie să regândești viața din temelii. Dar impasul se prelungește, văd. Unii au și renunțat, se pare, la profesia de scriitor. S-au apucat de afaceri sau au intrat, cu arme și bagaje, în politică. Alții așteaptă. Ce ? Dacă-i întrebi, dau vina pe atmosferă. Lumea se mărginește să citească ziare, e preocupată de creșterea prețurilor, e dominată de griji și patimi care o înstrăinează de vechile tabieturi, nu prea mai are răbdare să se cufunde în lectura unei cărți. Frumoasa noastră mândrie că avem cititori mai mulți și mai devotați decât există, proporțional, în Occident riscă să devină o amintire. Vom asista oare la o agonie a culturii după ce, sub dictatură, cultura a rezistat ? „Pe sârmă”, în ciuda tuturor spaimelor, disperărilor și precauțiilor, avem o busolă interioară care mă ajuta să cred într-o țintă și-mi asigura un relativ echilibru. Acum, n-o mai am. Nu mai știu nici spre ce mă îndrept, nici dacă merită efortul. Fiindcă nimeni nu se sinchisește de ceea ce spunem, curajul și-a pierdut sensul. Nu știm ce să facem cu libertatea, de aceea ea ne descumpănește și, deocamdată cel puțin, e mai necreatoare decât „acrobația”. Pe scurt, pentru prima dată mă tem că războiul cu morile de vânt nu e străin de ridicol. Și încă nu găsesc tăria să zic: „ ei și ?”
Pe balcon, praful s-a strâns gros de două degete. Zidurile casei și-au schimbat culoarea, au devenit, la fel ca plopii de peste drum, cenușii. Există în oraș, în cartierele demolate de Ceaușescu, nenumărate grămezi de moloz, pe care nu le ridică nimeni, care dospesc la soare și pe care vântul le împrăștie, treptat, într-un fel de ceață prăfoasă, când nu plouă. Încât, dacă nu e mâzgă pe stradă, e praf. Prima mașină care trece pe lângă tine stârnește un mic nor care te învăluie. Să te înfurii ? Împotriva cui ? Praful nu e decât o parte a fatalităților care ne urmăresc. El a ajuns să facă parte din viața noastră, ca bășcălia și ca disperarea. În zadar stai cu ferestrele închise toată ziua. Prin cele mai mici crăpături, praful reușește să se strecoare, nevăzut, cu neputință de oprit, și se depune pe toate lucrurile din casă. Unde mă uit, mă îngrozesc. Văd numai obiecte acoperite de praf. Șters, reapare a doua zi. Dacă am nevoie să iau mai multe cărți din bibliotecă, descopăr la urmă că mi s-au înnegrit degetele și că trebuie să mă duc la baie să mă spăl pe mâini. Dar cât praf înghițit din pricina acestei forme originale a istoriei de a-ți viola intimitatea, prefer să nu mă mai gândesc...Tot din pricina multelor case demolate, Bucureștiul e invadat de șobolani. Nu mi-am imaginat că subteranele orașului ascundeau și asemenea surprize. În zilele revoluției s-a vorbit insistent despre un oraș secret, construit sub pământ din ordinul lui Ceaușescu și dotat cu toate cele necesare, de care s-ar fi folosit teroriștii. Acum nu se mai suflă un cuvânt despre asta. Am rămas cu șobolanii care, atunci când se plictisesc să umble pe țevile de canalizare, îndrăznesc chiar să se plimbe pe acoperișuri. Nopți la rând am auzit unul rozând parchetul undeva sub bibliotecă. Într-o zi, vecina mi-a spus că l-a zărit pe acoperiș, tolănit pe tablă, la soare. Zicea că e un șobola enorm. De câtva timp însă, nu l-am mai auzit. M-a lăsat să-mi petrec nopțile singur, tulburat doar de câte un câine care latră.
Câinii vagabonzi, care bântuie peste tot, sunt și ei o consecință a demolărilor. Evacuările se făceau în grabă, proprietarii erau siliți să-și strângă lucrurile, adeseori într-o noapte, uneori cu buldozerul la poartă, și bieții câini se trezeau părăsiți. Rămași fără stăpâni, ei continuau să păzească ba o pivniță goală, căscată la soare, ba o scară veche, care nu mai ducea nicăieri sau chiar simple mormane de moloz. Mulți se întorc și acum, în fiecare seară, să doarmă pe maidanele din cartierele distruse, după ce au hălăduit pe străzi ori au așteptat, în marginea piețelor, ca un trecător milos să le arunce ceva de mâncare. Pe unii, vagabondajul i-a înrăit. Mârâie dacă te apropii de ei, își arată colții și se uită urât, cu ochii tulburi, gata să se repeadă dacă vrei să-i alungi cu pietre. Bieții câini nu-și dau seama că, pe locurile pe care îi leagă fidelitatea, rătăcesc, de fapt, într-un cimitir. Își închipuie, probabil, că stăpânii lor vor reveni. N-au de unde să știe că așteaptă în zadar, că niciodată casele , curțile pe care le-au apărat nu vor mai fi ce-au fost. Ei nu se pricep, se pare, decât să fie credincioși, de aceea nu mai au scăpare. Umblă de obicei în haite, dar cei mai mulți dorm singuri. Fiecare pe grămada sa de moloz. Din timp în tim, auzind zgomote, deschid ochii. Nu cumva au visat urât ? Nu, n-au visat...
Cu grădinile lui multe, cu lumina lui specială, în zilele cu cer senin, cu clădirile lui dintre cele două războaie, foarte cochete și în același timp, neostentative, Bucureștiul ar fi putut fi , și azi, „micul Paris”. Dar n-a fost să fie. Avem, în schimb, „Casa Scânteii”, construită în cel mai pur stil stalinist, avem monstruoasa „Casă a poporului”, ieșită din megalomania lui Ceaușescu, un fel de caracatiță monumentală, căreia va fi greu să i se dea o întrebuințare, avem cartierele depersonalizate, cu monotonia lor ucigătoare, care nu spun străinilor nimic despre noi...
...și simt nevoia să-mi insuflu un fel de încăpățânare donquijotescă, deoarece, poate, și iluziile îmbătrânesc. Când a avut loc invazia minerilor în București - ocazie cu care mi s-a cerut moartea -, mă aflam, întâmplător, în străinătate. Cineva m-a întrebat atunci dacă nu-mi era frică să mă întorc acasă. Am publicat în Le Monde un articol care se încheia cu această frază: „ Mă întorc să disper între ai mei ”.
Și nu exageram. Era exact ce gândeam. Nu m-am schimbat de-atunci decât într-un singur sens. Am impresia că sunt atât de obosit sufletește, încât s-a uzat însăși capacitatea mea de a dispera, ceea ce e un simptom alarmant, disperarea fiind, uneori, o formă a vitalității. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo homini lupus nu e o născocire calomnioasă a poeților și a filosofilor. Ne-am isterizat cu toții, am devenit o societate de lupi liberi și hămesiți. Și cum să accept că frica ne ținea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbește ? Mă tem să nu alunec în mizantropie și, de fapt, asta mă sperie cel mai mult. Fiindcă este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Dacă-ți pierzi total încrederea în alții, nu-ți mai rămâne decât infernul din tine.
Nu prea am ce noutăți să-ți mai dau de aici. Cum zicea Michauz:” Totul merge bine. Situația nefericirii prosperă”. Să precizez doar că la puțin timp după revoluție, cuvântul „probabil” aproape a dispărut din discuții. Cenușiul s-a albit ori a devenit negru. Nu mai există, se pare, opinii internediare, totul s-a radicalizat, într-un sens sau altul. Ceea ce sperasem să fie o luptă liberă de idei nu e decât un război civil verbal, în care fiecare strigă „da” sau „nu”, fără să-și piardă timpul cu îndoieli sau cu alte fleacuri de genul acesta. Dar nici tu nu excelezi, din câte văd, în materie de dubii. Îți place, nu-ți place, ai rămas reprezentativ pentru o lume pe care nu înțeleg de ce o renegi.
Sunt câțiva români pe aici, dar nu-i frecventez. Prefer să fiu singur-singur decât singur în grup. Societatea lor mi-ar aminti de fetele care dansează între ele și care nu mi-au plăcut niciodată. Nu mai cred în nimeni și nici că, la om, ceea ce este mai de preț este elanul spre lucruri superioare. Merde ! Locuiesc într-o cameră cu podele albastre, la o mansardă, și mă străduiesc să scap de disperare. Fiindcă a trebuit să aleg, să mă agăț de epava care eram ori să-mi închei socotelile. Acum știu că viața e o târfă pe care nu e bine s-o vezi cu ochi romantici, dacă nu vrei să te faci de râs. (Andrei).
Pe peretele din fața mea se află o reproducere cu cincizeci de capete ale lui Christos, așa cum au fost ele închipuite de artiști din toată lumea creștină. În centrul ei, o întrebare: „ Care era Iisus ?” Puțin mai încolo, e tabloul despre care am vorbit; tatăl meu, călărind un superb cal negru și cu sabia ridicată; de fapt, cum am descoperit, spre marea mea dezamăgire, într-o zi, un desen standard, unde fotograful lipea capul clientului. În spatele meu, se află șase corpuri de bibliotecă ajungând până în tavan, cu cărțile înghesuite pe două rânduri, într-un asemenea hal încât uneori, dacă nu găsesc imediat ce caut, prefer să mă las păgubaș. În dreapta, ferestrele și, între ele, o ușă ce dă spre un mic balcon. Pe masă și sub masă, mormane de manuscrise. Pe covor, pe fotoliu, ziare și cărți aruncate la întâmplare...Iau și răsfoiesc Tratatul despre eretici al lui Chastellion, din secolul al XVI-lea. Prima fază pe care-mi cad ochii sună astfel: Nous estimos heretiques ceux qui ne s'accordent avec nous en notre opinion. Și mă pufnește râsul. Această frază a fost scrisă, parcă, azi la București ! Mă uit la piatra azvârlită prin geam pe care o păstrez ca pe un fel de trofeu...
Probabil, curajul e o problemă de optică. Altădată, un adevăr periculos murmurat, scrâșnit, te înălța în ochii tăi. Pentru gesturi minore se întâmpla să stai în alarmă, zile în șir, în așteptarea reacției, în luptă cu gustul scârbos al lașității. Și poate că obsesia demnității nu o au cu adevărat decât cei care au trăit, ca noi, într-un timp al umilințelor. Exageram, desigur, în angoasele mele când îmi ardeam ciornele pentru A doua poliție. Nu eram decât o „oaie neagră”, un scriitor pus la index, iar rugurile aprinse la baie aveau ceva caraghios. Dar aceastare de neliniște permanentă de organizare zilnică a apărării, împotriva amenințărilor, reale sau închipuite, a constituit sursa curajului meu, atât cât a fost. Uneori, îmi vine să spun și azi „nu-mi e frică, nu mi-e frică ...” La ce să-mi folosească, însă, acum curajul ? Mă simt ca într-o tranșee goală. Cei care suntem „de altă părere”, semănăm, din ce în ce mai mult, perșilor care băteau cu vergile marea, după bătălia de la Salamina. Dacă, altădată, până și o șoaptă era auzită, acum nici măcar țipătul nu mai e auzit. În deplină libertate, poți să vorbești, inutil, cât poftești. Iar sentimentul inutilității are, practic, același efect ca frica, dacă nu și mai mare, ducând, încet, dar sigur, la lehamite.
Trebuie să închid fereastra din cauza țânțarilor...Dumnezeu singur știe, probabil, cum au ajuns aceste insecte nesuferite să roiască prin București. Poate că, necurățate dinainte de război, lacurile din jurul orașului au devenit adevărate bălți. Sau poate că apa strânsă, de la ploi, prin gropile lăsate de buldozere și neastupate încă, e infestată. Ziarele sunt de părere că invazia de țânțari se datorează săptămânilor ploioase și că „escadrilele” pleacă din subsolurile inundate. Am aflat și numele științific al „agresorului”. Se cheamă „culex”. N-ar fi purtător de malarie, dar, oricum, toată lumea se plânge că țânțarii au devenit o pacoste. Deocamdată, pe mine m-au cruțat sau am avut noroc. Nu m-au prea înțepat. Nu sunt, poate, pe gustul lor. Preferă alte victime, mai puțin antipatice...Dar moliile, stârnite de o primăvară agresivă, îmi acordă cinstea de a dori să trăiască în vecinătatea mea, dovedind o mare slăbiciune pentru hainele și puloverele mele. Cu toate că am presărat levănțică prin toate ungherele dulapului, n-am reușit să le demoralizez și să le conving să nu-mi compromită bugetul, și așa destul de precar. Dimpotrivă, au devenit parcă și mai feroce, și mai îndrăznețe. Au ajuns să umble în grup prin cameră. Nu se sinchisesc de nimic, nici de mirosul de tutun cu care, sfătuit de cineva, am sperat să le alung, nici de eforturile mele, din ce în ce mai slabe; mai lipsite de convingere, de a le speria. Mă fac să mă simt ridicol când încerc să le prind. Au o specialitate demnă de invidiat de a evita, de a zădărnici orice lovitură. Și, exceptând momentele când mă enervez, am început să am o psihologie de învins în fața lor. Am ajuns la concluzia că nu prea are rost să mă lupt cu ele. Mai ales că moliile simt, parcă, instinctiv, că Dumnezeul moliilor le ocrotește în camera mea. De câte ori aprind lumina, aștept să-și facă apariția prima dintre ele, zburând în zig-zag. Cam, într-un minut, cel mult două, începe baletul. Mișcări elegante, lunecoase, iuți, frânte, brusc, pentru a fi reluate cu oarecare indolență la alt nivel. Își permite chiar să fie obraznică, să mă provoace, să mă sfideze. Repreziciunea cu care își schimbă direcția o ajută să mă păcălească. Am fost slab, în școală, la științele naturale, nu știu nici măcar cum se înmulțesc moliile, iar abilitatea lor mă descurajează. Așa că mai bine mă prefac că nu le observ...Găsesc niște instrucțiuni prin care judecătorii secolului al XVI-lea erau puși în temă cum să ancheteze femeile care aveau legături desfrânate cu diavolul:„ Dacă acuzata nu recunoaște existența Satanei, recunoaște singură că nu crede în cele afirmate de textele sfinte și trebuie pedepsită. Dacă-i atribuie prea puțină putere, e o eretică. Dacă-i atribuie prea multă, e orbită de Necuratul și nu mai e nici o îndoială că se numără printre slujitorii Diavolului ”...Sofism perfect ! Nu există nici o scăpare din el.Orice suspectă era dinainte condamnată...Asta-mi aduce aminte de o ironie a lui Andrei care pretindea că și în mine se află un sofist, gata mereu să ridice capul pentru a-mi demostra că am avut dreptate să..., că soluția cea mai bună e cea la care m-am oprit...., că alții sunt de vină când nu înțeleg eu....M-am grăbit totdeauna să-mi găsesc scuze, justificări, să mă consolez, reușind, uneori, să-mi privesc mai concesiv defectele, ba chiar să le consider calități, pentru a le suporta mai ușor...Mă tachina că-mi place să despic firul în patru, în opt, în șaisprezece și așa mia departe, dar îmi găsea și o circumstanță atenuantă: „Acest viciu nu e străinde un obicei românesc de a evita sau de a exagera evidențele pentru a putea pretinde că nu suntem înțeleși”. Mi-a și citat o remarcă a ambasadorului britanic la București dintr-un raport trimis în anii '30: „Într-o țară unde seproduce un nou zvon la fiecare jumătate de oră, e ușor să se ajungă la exagerări ”...
Străinii ne consideră, probabil, „prea pasionali” sau și mai rău. Nu-și explică de ce discuțiile noastre seamănă cu un vacarm greu de suportat. Și cum să-și explice câtă vreme nici noi nu suntem în stare să-i lămurim ? Trec aproape zilnic prin Piața Universității, cea mai romantică și mai hulită piață a Bucureștiului, unde nu lipsesc niciodată florile și polițiștii. Florile sunt pentru cei morți. Polițiștii, pentru cei vii. Sunt mereu discuții aprinse acolo. Politice, bineîțeles. Și fără nici o finalitate. Ammai vorbit, cred, despre o deviză văzută deasupra intrării în aula Universității din Uppsala, care, altădată, mi s-a părut simplă și clară: „ A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e și mai mare lucru ”. Acum nu mai sunt sigur că totul e atât de simplu. Cine stabiilește ce e corect și ce nu e corect ? Nu mai sunt sigur că putem spune liniștiți: „ un popor care-și păstrează zeii și limba în care gândește e liber ”. Care sunt zeii noștri ? Și mai este limba română, oare, limba română pe care o foloseau părinții noștri ? Dincolo de termenii noi, de schimbările inerente și de ravagiile produse de „limba de lemn”, trebuie să acceptăm că în anii regimului comunist ne-am deprins, de voie, de nevoie, să întrebuințăm o limbă specială, „acrobatică”, în care tăcerile au uneori mai mult tâlc decât cuvintele, iar vorbele în doi peri abundă. Cărțile apărute în acest timp stau mărturie. Ne-am obișnuit să spunem ce vroiam să spunem cu jumătate de voce sau aluziv, prin parabole, prin fraze cu dublu sens, ca într-un joc de oglinzi, contând pe complicitateacititorilor care, la rândul lor, s-au specializat într-o lectură radioscopică, necunoscută cititorului occidental care n-are nevoie să citească printre rânduri. Confruntarea cu cenzura ne-a obligat la o rafinare a ipocriziei, a „abilității”, deoarece numai voalat, ascuns, adevărul putea pătrunde în cărți, dacă vroiai să nu-l amesteci cu jumătăți de minciună. Și, cu timpul, această artă „acrobatică” de a te folosi de simboluri, de un limbaj esopic, echivoc, însă foarte clar pentru un auz exersat, cum a devenit, prin forța împrejurărilor, auzul celor din Est a ajuns la o mare virtuozitate. Destul de des, cenzura se vedea nevoită să se prefacă, să lase impresia că n-a înțeles un subtext, pentru a evita să declare cu voce tare ce anume a înțeles.
N-aș fi bănuit, totuși, în ruptul capului că, în loc să ne scoată la liman, coborârea de pe sârmă ne va arunca într-o criză. Cu ani în urmă, orice volum nou, semnat de un scriitor de oarecare notorietate, devenea un mic eveniment. Se formau cozi în fața librăriilor și, de regulă, cartea se epuiza în câteva ore. Aveam sentimentul că eram așteptați, că fiecare șoaptă era auzită, iar aceasta te făcea să te simți răsplătit pentru toate umilințele „acrobației”, stimulându-te să mergi mai departe. Nici măcar când o dispoziție transmisă redacțiilor și editurilor m-a transformat în „scriitor interzis”, nu m-am abătut de la ritualul zilnic. Mă așezam în fiecare dimineață, de cum mă trezeam, în fața mașinii de scris și nu mă ridicampână la prânz. Speram că, într-o zi, interdicția se va ridica. În schimb, acum, nu reușesc să termin nici o carte. Și nu sunt singurul în situația asta. O vreme, nu m-am mirat. Impasul mi se părea normal. Revoluția n-a fost o chermeză. După astfel de traumatisme, trebuie să regândești viața din temelii. Dar impasul se prelungește, văd. Unii au și renunțat, se pare, la profesia de scriitor. S-au apucat de afaceri sau au intrat, cu arme și bagaje, în politică. Alții așteaptă. Ce ? Dacă-i întrebi, dau vina pe atmosferă. Lumea se mărginește să citească ziare, e preocupată de creșterea prețurilor, e dominată de griji și patimi care o înstrăinează de vechile tabieturi, nu prea mai are răbdare să se cufunde în lectura unei cărți. Frumoasa noastră mândrie că avem cititori mai mulți și mai devotați decât există, proporțional, în Occident riscă să devină o amintire. Vom asista oare la o agonie a culturii după ce, sub dictatură, cultura a rezistat ? „Pe sârmă”, în ciuda tuturor spaimelor, disperărilor și precauțiilor, avem o busolă interioară care mă ajuta să cred într-o țintă și-mi asigura un relativ echilibru. Acum, n-o mai am. Nu mai știu nici spre ce mă îndrept, nici dacă merită efortul. Fiindcă nimeni nu se sinchisește de ceea ce spunem, curajul și-a pierdut sensul. Nu știm ce să facem cu libertatea, de aceea ea ne descumpănește și, deocamdată cel puțin, e mai necreatoare decât „acrobația”. Pe scurt, pentru prima dată mă tem că războiul cu morile de vânt nu e străin de ridicol. Și încă nu găsesc tăria să zic: „ ei și ?”
Pe balcon, praful s-a strâns gros de două degete. Zidurile casei și-au schimbat culoarea, au devenit, la fel ca plopii de peste drum, cenușii. Există în oraș, în cartierele demolate de Ceaușescu, nenumărate grămezi de moloz, pe care nu le ridică nimeni, care dospesc la soare și pe care vântul le împrăștie, treptat, într-un fel de ceață prăfoasă, când nu plouă. Încât, dacă nu e mâzgă pe stradă, e praf. Prima mașină care trece pe lângă tine stârnește un mic nor care te învăluie. Să te înfurii ? Împotriva cui ? Praful nu e decât o parte a fatalităților care ne urmăresc. El a ajuns să facă parte din viața noastră, ca bășcălia și ca disperarea. În zadar stai cu ferestrele închise toată ziua. Prin cele mai mici crăpături, praful reușește să se strecoare, nevăzut, cu neputință de oprit, și se depune pe toate lucrurile din casă. Unde mă uit, mă îngrozesc. Văd numai obiecte acoperite de praf. Șters, reapare a doua zi. Dacă am nevoie să iau mai multe cărți din bibliotecă, descopăr la urmă că mi s-au înnegrit degetele și că trebuie să mă duc la baie să mă spăl pe mâini. Dar cât praf înghițit din pricina acestei forme originale a istoriei de a-ți viola intimitatea, prefer să nu mă mai gândesc...Tot din pricina multelor case demolate, Bucureștiul e invadat de șobolani. Nu mi-am imaginat că subteranele orașului ascundeau și asemenea surprize. În zilele revoluției s-a vorbit insistent despre un oraș secret, construit sub pământ din ordinul lui Ceaușescu și dotat cu toate cele necesare, de care s-ar fi folosit teroriștii. Acum nu se mai suflă un cuvânt despre asta. Am rămas cu șobolanii care, atunci când se plictisesc să umble pe țevile de canalizare, îndrăznesc chiar să se plimbe pe acoperișuri. Nopți la rând am auzit unul rozând parchetul undeva sub bibliotecă. Într-o zi, vecina mi-a spus că l-a zărit pe acoperiș, tolănit pe tablă, la soare. Zicea că e un șobola enorm. De câtva timp însă, nu l-am mai auzit. M-a lăsat să-mi petrec nopțile singur, tulburat doar de câte un câine care latră.
Câinii vagabonzi, care bântuie peste tot, sunt și ei o consecință a demolărilor. Evacuările se făceau în grabă, proprietarii erau siliți să-și strângă lucrurile, adeseori într-o noapte, uneori cu buldozerul la poartă, și bieții câini se trezeau părăsiți. Rămași fără stăpâni, ei continuau să păzească ba o pivniță goală, căscată la soare, ba o scară veche, care nu mai ducea nicăieri sau chiar simple mormane de moloz. Mulți se întorc și acum, în fiecare seară, să doarmă pe maidanele din cartierele distruse, după ce au hălăduit pe străzi ori au așteptat, în marginea piețelor, ca un trecător milos să le arunce ceva de mâncare. Pe unii, vagabondajul i-a înrăit. Mârâie dacă te apropii de ei, își arată colții și se uită urât, cu ochii tulburi, gata să se repeadă dacă vrei să-i alungi cu pietre. Bieții câini nu-și dau seama că, pe locurile pe care îi leagă fidelitatea, rătăcesc, de fapt, într-un cimitir. Își închipuie, probabil, că stăpânii lor vor reveni. N-au de unde să știe că așteaptă în zadar, că niciodată casele , curțile pe care le-au apărat nu vor mai fi ce-au fost. Ei nu se pricep, se pare, decât să fie credincioși, de aceea nu mai au scăpare. Umblă de obicei în haite, dar cei mai mulți dorm singuri. Fiecare pe grămada sa de moloz. Din timp în tim, auzind zgomote, deschid ochii. Nu cumva au visat urât ? Nu, n-au visat...
Cu grădinile lui multe, cu lumina lui specială, în zilele cu cer senin, cu clădirile lui dintre cele două războaie, foarte cochete și în același timp, neostentative, Bucureștiul ar fi putut fi , și azi, „micul Paris”. Dar n-a fost să fie. Avem, în schimb, „Casa Scânteii”, construită în cel mai pur stil stalinist, avem monstruoasa „Casă a poporului”, ieșită din megalomania lui Ceaușescu, un fel de caracatiță monumentală, căreia va fi greu să i se dea o întrebuințare, avem cartierele depersonalizate, cu monotonia lor ucigătoare, care nu spun străinilor nimic despre noi...
...și simt nevoia să-mi insuflu un fel de încăpățânare donquijotescă, deoarece, poate, și iluziile îmbătrânesc. Când a avut loc invazia minerilor în București - ocazie cu care mi s-a cerut moartea -, mă aflam, întâmplător, în străinătate. Cineva m-a întrebat atunci dacă nu-mi era frică să mă întorc acasă. Am publicat în Le Monde un articol care se încheia cu această frază: „ Mă întorc să disper între ai mei ”.
Și nu exageram. Era exact ce gândeam. Nu m-am schimbat de-atunci decât într-un singur sens. Am impresia că sunt atât de obosit sufletește, încât s-a uzat însăși capacitatea mea de a dispera, ceea ce e un simptom alarmant, disperarea fiind, uneori, o formă a vitalității. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo homini lupus nu e o născocire calomnioasă a poeților și a filosofilor. Ne-am isterizat cu toții, am devenit o societate de lupi liberi și hămesiți. Și cum să accept că frica ne ținea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbește ? Mă tem să nu alunec în mizantropie și, de fapt, asta mă sperie cel mai mult. Fiindcă este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Dacă-ți pierzi total încrederea în alții, nu-ți mai rămâne decât infernul din tine.
Nu prea am ce noutăți să-ți mai dau de aici. Cum zicea Michauz:” Totul merge bine. Situația nefericirii prosperă”. Să precizez doar că la puțin timp după revoluție, cuvântul „probabil” aproape a dispărut din discuții. Cenușiul s-a albit ori a devenit negru. Nu mai există, se pare, opinii internediare, totul s-a radicalizat, într-un sens sau altul. Ceea ce sperasem să fie o luptă liberă de idei nu e decât un război civil verbal, în care fiecare strigă „da” sau „nu”, fără să-și piardă timpul cu îndoieli sau cu alte fleacuri de genul acesta. Dar nici tu nu excelezi, din câte văd, în materie de dubii. Îți place, nu-ți place, ai rămas reprezentativ pentru o lume pe care nu înțeleg de ce o renegi.
