Odinioară, când zeii înșiși judecau pricinile ivite pe pământ, Minciuna se înfățișă înaintea dregătorilor dreptății pentru a-l pârî pe fratele său, Adevărul.
Adevărul
Cu greu ai fi putut afla pe lume ființe mai deosebite decât ei. Adevărul era un bărbat fără cusur: înalt, voinic, cu o fire deschisă și cu niște ochi totdeauna plini de blândețe și înțelepciune. În schimb, Minciună era mic de statură, pus pe harță și cu o căutătură care ascundea numai cu viclenie și ură. Ochii fratelui mai mare citeau fără greș în inima întunecată a mezinului, ferindu-se să-l stârnească cu ceva și căutând să-l facă mai bun și mai blând. Cu toate acestea, Minciună se hotărî să se descotorosească de el, cu atât mai mult cu cât Adevărul era cel ce urma să moștenească averea părintească.
Minciună
Dădu, așadar, fratelui său în păstrare un cuțit mare. Pândi ziua când el era dus de acasă și, furând cuțitul, îl ascunse undeva. Când ceru Adevărului lucrul încredințat - ia-l de unde nu-i !
Pârâtul recunoscu că primise cuțitul, dar că nu știe nici el cum de-a dispărut din locul în care l-a pus. Se lăsă târât în fața judecății celor nouă zei mari ai Egiptului, hotărât să-l împace pe fratele său după cum se cuvine. Nu știa sărmanul ce-l așteaptă...
Unul dintre zeii judecători
Iată cum suna pâra ticluită de Minciună:
Un strașnic cuțit am avut
Și fratele meu l-a pierdut,
Deși i l-am dat în păstrare.
Era cât o stâncă de mare;
Mânerul întins ca o punte -
Putea să despice un munte.
Iar teacă-i pusesem o peșteră
Nu știu lucrătură mai meșteră !
Vădiți-vă astăzi puterea
Voi, zei, și răpiți-i vederea,
Să bâjbâie-n orice ungher,
Să-mi fie la casă ușier !
Când Adevărul ridică ochii spre judecătorii săi, cerând îndulcirea pedepsei, se trezi învăluit de bezna orbirii. Și astfel, în loc de stăpân, ajunse ușierul casei părintești.
În fiecare zi Minciună întâlnea la intrare pe fratele său. Ochii lui, lipsiți de vedere, îl sfredeleau parcă mai puternic ! Chemă atunci la el pe cele două slugi credincioase ale Adevărului și le porunci:
Duceți-vă stăpânul în pustie,
Ca leul sau leoaica să-l sfâșie !
Adevărul fu înșfăcat și dus spre podișul unde colindau cele mai temute fiare ale deșertului. Cu toate că nu vedea locurile pe unde trecea, orbul zise slugilor sale:
De ce mă duceți voi înspre podiș ?
Lăsați-mă aici și, pe furiș,
Jertfească unu-n locul meu un câine,
Iar altul să-mi aducă zilnic pâine !
Prima slugă prinse un câine și-l jertfi pe marginea podișului pustiu, unde colinda leul fioros. Apoi se duse la Minciună și-i spuse:
Dorința ta o ascultară zeii
Pe Adevăr îl sfâșiară leii !
Crezându-l pe cuvânt, Minciună nici gând să-și ascundă bucuria pe care i-o pricinuia solia !
Cea de-a doua slugă se duse la bucătar și cum își primi mâncarea, duse pe ascuns Adevărului bucata de pâine cerută. Câteva zile își hrăni astfel stăpânul părăsit la poalele unei coline din marginea orașului.
Prin apropiere se afla casa unei femei de neam mare, al cărei bărbat murise într-o luptă cu vrăjmașii faraonului. Slujnicele ei trecură pe lângă colină și îl văzură pe chipeșul orb părăsit în voia soartei. Stârnită de vorbele lor, stăpâna se duse să-l vadă pe cel năpăstuit. La porunca ei, slugile îl călăuziră la palat. Acolo, sărmanul fu îmbăiat și îmbrăcat în straie curate, recăpătându-și înfățișarea de mai înainte. Păsămite, femeia bogată se îndrăgosti de Adevăr și vru să și-l aleagă de soț. Dar știindu-l fără avere și fără vedere, își tăinui iubirea față de rudele sale îngâmfate. Pentru a nu trezi bănuiala nimănui, Adevărul deveni ușierul casei.
După câtăva vreme, femeia de neam mare născu un băiat neasemuit de frumos. Îl trimise de timpuriu la școală și el se arătă foarte destoinic la învățătură, pe lângă faptul că era cel mai isteț dintre toți. Scria fără greșeală și în toate întrecerile cu colegii săi era întotdeauna primul. De aceea toți prinseră pică pe el și începură să strige batjocoritor:
Tărtăcuță învățată,
Are mamă, n-are tată !
Mâhnindu-se de aceste cuvinte de ocară, băiatul se duse la maică-sa și o întrebă cine este tatăl lui. Aceasta îi spuse:
Tatăl tău e orbul care
Șade colo, la intrare !
Atunci băiatul se duse la ușierul palatului, îl așeză pe scaun și-l ospătă din belșug, dându-i să bea vin după pofta inimii lui. Apoi îl întrebă:
Cine te-a orbit, doresc să știu,
Vreau să te răzbun, fiindcă ți-s fiu !
Adevărul îi răspunse fără ocol:
Pricina e frate-meu, Minciună
M-a orbit și-a vrut să mă răpună !
Apoi îi povesti amănunțit cât de viclean și hain s-a arătat mezinul la judecata zeilor. Băiatul învăță pe dinafară pâra ticluită de Minciună și a doua zi se puse pe treabă.
Luă cu el zece pâini, un toiag, o pereche de sandale, un burduf cu vin și o sabie. Alese din turma mamei sale taurul cel mai falnic și mai arătos. Puse desaga la spinare și mână taurul spre imașul unde pășteau vitele pricăjite ale lui Minciună. Află pe păstorul acestuia și-i lăsă în seamă toată averea sa, spunând că a venit de departe și că are o treabă cu un negustor din oraș. Păstorul se învoi să-i îngrijească frumosul taur în schimbul pâinilor și al sandalelor nou-nouțe.
Taurul rămase două luni în grija păstorului lui Minciună. Acesta veni într-o zi să-și vadă cireada. Taurul băiatului făcea de rușine întreaga turmă, atât de gras și de mare era. Stăpânul bău vin din burduful străinului și, luând sabia, se duse să înjunghie buhaiul. Zadarnic se împotrivi păstorul, spunând că vita îi fusese lăsată în păstrare de un drumeț și că acesta se va întoarce negreșit după ea. Minciună îl liniști:
Taurul acesta nu-i zeiesc,
Doi în locul lui îi dăruiesc !
Doborî apoi frumosul animal, îl prăji pe jăratec și în câteva zile isprăvi și carnea, și vinul din burduf. După care se întoarse ghiftuit la casa lui. Fapta lui Minciună ajunse la urechile băiatului, care de îndată se înfățișă păstorului, cerându-și taurul ! Mare-i fu mirarea neaflându-l pe imaș. Sluga încercă să-l îmbuneze:
Tauru-l mâncă stăpânul turmei -
Doi îți dau în schimb, la urma urmei !
Băiatul se răsti la păstor, spunându-i:
Taurul pe care voi l-ați fript
Nu-i găsești pereche în Egipt..
Trupul său se înălța cât munții,
Norii îi treceau prin dreptul frunții;
Coarnele, ca două piramide,
Răscoleau nisipurile-aride,
Când căsca un bot de crocodil
El făcea să scadă-ntregul Nil !
Păstorul se minună auzindu-l și-i răspunse:
Unde ai văzut, drumeț poznaș,
Taur ca al tău de uriaș ?
Dar băiatul îl înșfăcă și, după ce îl află și pe Minciună, de îndată îi duse pe amândoi la judecată.
Zeii spuseră păgubașului:
De când această lume am făcut,
Un taur ca al tău noi n-am văzut !
Atunci băiatul îi întâmpină cu aceste cuvinte:
Dar unde ați văzut cuțitul care
Avea tăișul cât o stâncă mare,
Mânerul lui întocmai ca o punte -
În stare să despice și un munte ?
Apoi adăugă cu hotărâre:
Sunt fiul Adevărului orbit
Și pentru răzbunare am venit !
Știindu-l pe fratele său sfâșiat de lei, Minciună se grăbi să facă următorul jurământ:
De-l veți afla pe Adevăr în viață,
Să fie ochii mei cuprinși de ceață
Să bâjbâi pururi prin orice ungher,
La casa lui să mă vedeți ușier;
Iar cel ce mi-l aduce azi încoace
Să-mi dea pe loc cinci sute de gârbace !
Băiatul aduse de-acasă și înfățișă judecătorilor pe vârstnicul său tată. Aceștia îl recunoscură și, dovedindu-se netemeinicia pârei ticluită cândva de Minciună, redară Adevărului vederea. Fratele hain și viclean primi pedeapsa pe care singur și-o alesese: cele cinci sute de gârbace cu care îl răsplăti fiul Adevărului șiorbirea, darul judecătorilor înșelați de el.
Și de atunci ochii Adevărului licăresc la fel de sfredelitor ca acum câteva mii de ani.....
