ÎN CINSTEA CELEI CARE A PLECAT
de Ion Minulescu
Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea...
O noapte
plouă-n cinstea mea...
O noapte plouă-n cinstea ei...
Azi-noapte,
însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!
A plecat ?...
Cine-a
plecat ?
N-am plecat nici eu, nici ea -
A plecat altcineva!...
Dar
cine-a fost nu ştim nici noi !...
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am
găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut !...
Că şase
săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am
despărţit...
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei
-
Parfum de trandafir !...
A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca
doi pantofi pe-o Buhar ?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de
crin pe un blazon!...
Şi totdeauna-am fost aşa -
Ea tot cu noi,
Noi tot
cu ea...
Şi totdeauna-am fost la fel -
Un trio de violoncel.
Cu care ea
ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se
destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi !...
Şi totuşi...
Iat-o
c-a plecat !...
De ce-a plecat ?...
Nici Dumnezeu nu ştie !...
Ştim
doar atât -
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din
drum !...
Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să
nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!...
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
