ACTUL I
(Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, ușa de intrare; la stânga, fereastră mare de prăvălie cu blon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși cari dau în două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului și o ușe care dă în celar. La stânga, în față,o masă de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.)
SCENA I
DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA (Toți trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ține o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămașe.)
GHEORGHE: ... E greu să scape, firește... dar se-ntâmplă... Așa fac mai toți câți scapă: dintru-întâi s-arată pocăiți, se prefac proști, se dau tot cu binișorul, și odată, când le vine bine, p-aici ți-e drumul...
DRAGOMIR: Adică și ăsta era șiret... se prefăcea... (zâmbind.) Am înțeles!
GHEORGHE: Știu eu?
DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!
GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?
ANCA: Asta e! Nouă ani de zile!... Cine se preface atâta vreme așa, și să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la urmă tot nebunește.
DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămașa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul și amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure niște nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tâmpit... când i-a citit osânda, râdea...
ANCA (cu mult interes): Cum?... De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?
DRAGOMIR: Am fost la judecată.
GHEORGHE: Ai fost?
ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?
DRAGOMIR (contrariat): La jurați, când l-a osândit.
ANCA: Ai fost tu la jurați!... și mie atâția ani de zile să nu-mi spui!
DRAGOMIR: Ți-am spus...
ANCA: Ba nu.
DRAGOMIR (supărat): Ei! Așa e, nu, firește. La ce?... Să-ncepi iar să-mi bocești pe răposatul?
ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (se scoală și trece la tarabă.)
DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe): Ia citește, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.
GHEORGHE (căutând șirul în ziar, apoi urmând citirea): "... precum și toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturisește că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur și el se ducea să-și vază amanta. Nebunul venea cu donițele pline și-l chema să se întoarcă împreună la temniță. Tot timpul, nebunul a fost ca și liber, în orice caz foarte puțin păzit. Era bun și foarte simpatic tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri..."
DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?
GHEORGHE: Ba bine că nu.
DRAGOMIR (aparte): A murit!...
GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de când sunt o judecată la jurați... Aș vrea să văz și eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?
DRAGOMIR: Ce să facă?... Stă și el între puști și așteaptă să se isprăvească mai degrab'...
ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers așa din întâmplare ori dinadins?
DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins?... Ce nu ți-e bine?... De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraș... mă dusesem să vânz niște lână. (răstit, cătră Anca, care șade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?
ANCA: Nimic... Ascult.
DRAGOMIR: Asculți! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să bocești pe răposatul? Că iar am vorbit de el... 'Aide de! Începe... jelește-l!... (Anca trece binișor și iese în stânga; - cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!
GHEORGHE: Știi c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat așa lucru... să te pomenești că prinde vreun tâlhar și ala spune: tot eu am făcut acu câțiva ani omorul din pădurea Corbenilor... Uite de ce și uite cum... 'Ai?
DRAGOMIR: Se prea poate.
GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?...
DRAGOMIR: Care?
GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.
DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.
GHEORGHE: Să zicem că trăiește...
DRAGOMIR: Cum să trăiască?... A căzut în ocna părăsită...
GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit și pun mâna pe el... Cine-i plătește atâția ani la necaz?
DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam știi legile...
GHEORGHE: Așa ș-așa... (Anca intră și se oprește în ușe.)
DRAGOMIR: Nu-i așa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i așa că dacă vine singur peste zece ani și se mărturisește, nu mai are nici o pedeapsă?...
GHEORGHE: Cât e nu știu sigur, dar știu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit...
ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaș poate veni să spuie singur ce-a făcut și lumea îl lasă în pace.
DRAGOMIR: Așa e legea...
ANCA: Bună lege, zău! (se șterge la ochi.)
DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori își aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, și nu mai mă boci pe cap, cobe!... Știu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să bocești toată viața pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?... 'Aide.. mergi!
ANCA: De ce nu ești mai blând, Dragomire?
DRAGOMIR: Pleacă odată...!
ANCA: Mă duc. (iese în fund.)
SCENA II
DRAGOMIR, GHEORGHE
DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)
GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru ești cu muierea.
DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace și tu. Știi tu cum trăiesc eu?... Știi tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.
GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.
DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ție soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei și până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci și până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.
GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.
DRAGOMIR: Mai bun!... De unde știa ea din ziua întâia că n-o să fiu și eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?... Că dacă n-aș fi iubit-o!... Și mai în sfârșit, înțeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat?
GHEORGHE: Ei!
DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?... Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz când vorbește ea, când mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Așa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se oprește în ușă și ascultă; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (cătră ea.) Ieși! Ieși! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu... Să nu te văz! (pornește spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ș-o duce hotărât în față.) Ce vrei?... Ce te uiți așa la mine?... Ce gândești?... Eu l-am omorât?... Da? Spune! (o smucește.)
ANCA (hotărât): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)
DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (o smucește iar.)
GHEORGHE: Dragomire!
ANCA: O!... Nebun!
DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am omorât eu...
ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!
DRAGOMIR: Da... și atunci de ce mai trăiești cu mine... or nu crezi și atunci de ce mă chinuiești pe mine?... Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână și suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (același joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind ușa.)
SCENA III
ANCA, GHEORGHE
GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!
ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.
GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)
ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?
GHEORGHE: Pentru că...
ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...
GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...
ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...
GHEORGHE: Tu nu poți iubi?
ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...
GHEORGHE: În altă parte?... Bine...
ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?
GHEORGHE: Ți-am spus...
ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.
GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.
ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...
GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...
ANCA (repede): Să pleci?
GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?
ANCA (tristă): Pleci!
GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.
ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?
GHEORGHE: Da...
ANCA: Când?
GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.
ANCA: Rău îmi pare.
GHEORGHE: De ce?
ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...
GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?
ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...
GHEORGHE: Atuncea...
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Vino cu mine.
ANCA: Nu se poate.
GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?
ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)
GHEORGHE: Anco, plângi?
ANCA: Da.
GHEORGHE: Pentru ce?
ANCA: De prisos să-ți spui.
GHEORGHE: Dacă plângi...
ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?
GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.
ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.
GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)
ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!
GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?
ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)
GHEORGHE: De ce?
ANCA: Nu pricepi?
GHEORGHE: Nu.
ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?
GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?
ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!
GHEORGHE: Mă iubești?
ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...
GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...
ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...
GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?
ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)
SCENA IV
ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta ușurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărți și bea... Să vie iar beat, să mă înjure și să mă amenințe!... Aș vrea să știu cât o să mai ție asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (își ia lucrul și stă la masă. - O bătaie în ușe. - Anca se ridică și stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)
SCENA V
ANCA, ION
ION (foarte obosit și cam tremurând): Bună vremea, nevastă.
ANCA: Mulțumim dumitale, om bun... Ce poftești?
ION: Îmi dai de mâncare?
ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.
ION: Da'... mă lași să dorm?... lasă-mă să dorm...
ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ți de drum, creștine; (cam aspru) 'aide!
ION (sfios și apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă bați... să nu dai!
ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.
ION (vrea să plece, își pierde puterile și se reazimă de ușe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ți pomană... mi-e foame. (se lasă binișor pe lavița din stânga ușii.)
ANCA: Ăi fi bolnav?
ION: Nu.
ANCA: Da' ce ai?
ION: Mi-e foame... sunt ostenit...
ANCA: Da'... de unde vii dumneata?
ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.
ANCA: Și ce vânt te-a bătut pe la noi?
ION: M-am rătăcit.
ANCA: Da-ncotro mergeai?
ION: Nu știu...
ANCA: Cum să nu știi unde mergeai?
ION (încet și confidențial): Vezi că eu... sunt nebun...
ANCA: Nebun?!
ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Și când mă chinuiește Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...
ANCA: Sărmane, cine știe ce păcate!...
ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)
ANCA: Și din ce ți-a venit?
ION: Din bătaie... Și când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Și, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije și cu scârbă și pe urmă cu spaimă... și mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?
ANCA: Ce?
ION: De mâncare...
ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne și i-l dă.) Na, omule.
ION: Bodaproste!
ANCA: Vrei ș-un rachiu?
ION: Dacă-mi dai...
ANCA (îi dă un țoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ți vie?... E de mult?
ION: Vreo zece ani...
ANCA: Zece ani... Și cine te-a bătut?... De ce?
ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...
ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?
ION: La judecată... că nu vream să spui.
ANCA (cu nerăbdare): Ce?
ION: Că de ce l-am omorât...
ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...
ION (dând din cap): Ion mă cheamă.
ANCA: Și zice c-ai omorât pe...
ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...
ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute și mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...
ION (moțăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?
ANCA: Nu urlă nici un câine.
ION: Ascultă...
ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?
ION: Da.
ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)
ION: Când urlă câinele, moare cineva... (șovăie, ea îl sprijinește.)
ANCA: Încetinel...
ION: Tu știi cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se oprește, face o grimasă de durere și pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)
SCENA VI
GHEORGHE, ANCA
GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (venind spre stânga) Anco!
ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus să nu vii până nu ți-oi face semn? Ți-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te și nu mai veni până nu te chem...
GHEORGHE: Stai să-ți spui... Am venit să-ți aduc o veste bună...
ANCA: Ce veste bună?
GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărți, a pierdut și-a făcut cinste la toți... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie...
ANCA: Asta ți-e vestea a bună?
GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.
ANCA: Ei! Merge la târg.
GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!
ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.
GHEORGHE: Anco...
ANCA: 'Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.
GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis că mă iubești?
ANCA: Ei da! Ș-apoi... dacă te iubesc?
GHEORGHE: Când bărbatul își părăsește nevasta, ea are drept, după lege, să se desparță de el și să ia pe cine-i place.
ANCA (impacientată): Ce vorbești prostii. Cum o să plece Dragomir? Unde să plece?
GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua bună de la toți... zău! Până în ziuă se pornește...
ANCA: Om vedea... (aparte.) Așa? (stă pe gânduri.)
GHEORGHE: La ce te gândești?
ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu bărbat în toată firea, ori ești un om ușurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?
GHEORGHE: Fac.
ANCA: Dar dacă nu faci?
GHEORGHE: Spune ce, să fac!
ANCA: Bine... Să vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (îl împinge spre fund.)
GHEORGHE: Anco!
ANCA: Du-te.
GHEORGHE: Mă iubești?
ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (îl împinge afară.) Să nu te întâlnești cu el... ia seama. (închide.)
SCENA VII
ANCA (singură, coboară la ușa din stânga și ascultă; o deschide binișor și se uită înăuntru; trece apoi și șade la masă): Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc și să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și... s-a isprăvit... Să rămâie nepedepsit... Așa e legea, bine; dar eu poci să-l las așa?... Nu... nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viață plătește... Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă și întors acolo de unde a fugit... (pauză.) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-și târască viața pribeag și chinuit, fără adăpost, fără o zdreanță pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit și îngrijit la vreme și adăpostit?... Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minții... O să-i ție lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine.... o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Așa-așa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine știe pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care să-și judece ticăloșia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)
SCENA VIII
ANCA, DRAGOMIR
DRAGOMIR (intră și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!... Anco!
ANCA (tresărind): Ai venit? (se scoală.)
DRAGOMIR: Da... îți pare rău? Dacă îți pare rău... mă duc iar... (șovăie.)
ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat.
DRAGOMIR: Asta așa e... sunt... ce e drept sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (oftează.) Da, să știi tu... numai de necazul tău!
ANCA: De ce ai băut nu știu, știu că ești beat... culcă-te.
DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...
ANCA: Las' că mai vorbim mâine dimineață, acuma nu poți vorbi...
DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.
ANCA: Tot mai vrei?
DRAGOMIR: Tot mai vreau... Adu vin și să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (el stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.)
ANCA: Na... să-ți treacă necazul.
DRAGOMIR (ridică la gură cana și se oprește): Tu! (rânjește la ea) tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăvești pe mine?
ANCA: Ești nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te otrăvesc?
DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, știu eu!... Și să trăiești cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rânjind.) Vai de voi!... Vă pui capul la amândoi! (aduce cana la gură și iar se oprește.)
ANCA: Vorbești aiurea...
DRAGOMIR: Să mă otrăvești, 'ai? (îi dă cana și aspru.) Na ici! Bea tu întâi... să te văz eu că bei.
ANCA (ia cana, bea și i-o dă înapoi): Na.
DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândești tu de mine?
ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc.
DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (pauză.)
ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?
DRAGOMIR: Unde să plec?
ANCA: În lume... știu eu unde? Am auzit că vrei să mă lași și să te duci încotro ăi vedea cu ochii...
DRAGOMIR: Cine ți-a spus?
ANCA: Ce-ți pasă... De ce, Dragomire?...
DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubești... tu nu-mi ești nevastă, îmi ești vrăjmaș... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine...
ANCA: Eu? Aș vrea să știu și eu cum.
DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoșteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (bea și oftează.) Hehe! Ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!
ANCA: Și vrei să mă lași?
DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îți este și fără mine... (bea.) Ascultă ici la mine... unde ți-e gândul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine dimineață... Tu... fii cuminte... stai acasă și m-așteaptă. Să nu dea dracul!... Că te tai!...
ANCA: O să zăbovești mult?
DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu știu...
ANCA: Dar ai să vii înapoi?
DRAGOMIR: Firește că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, -să-mi aduci aminte să-ți dau înscrisul - cinci sute de lei... Hanul poți să-l dai cu chirire; tot Popa vrea să-l ia... Șița de sub șură poți s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le aducă peste câteva zile... mai ai să mai plătești vreo treizeci și cinci de lei... să le vinzi; poți apuca pe ele până la o sută de lei.
ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu din cap): Aoleu, Dragomire!
DRAGOMIR: Ce?
ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ți faci adiata? (se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ți lași tu casa ta și să fugi așa în lume... De ce? Ai scăpătat și mergi să slugărești unde nu te cunoaște nimeni?
DRAGOMIR: Aș!
ANCA: Ori te-a ars focul și mergi să cauți adăpost în altă parte?
DRAGOMIR: Nu!
ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea și ți-e teamă de răspundere, de pleci așa în străinătăți de la tine și de la ai tăi...
DRAGOMIR: Dec!
ANCA: Că cine fuge așa? Cine își părăsește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiți, or făcătorii de rele, or... nebunii.
DRAGOMIR (bea și rânjește): Nebunii...
ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun!
DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi...
ANCA: De asta să nu râzi... ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât și sai din somn mereu... Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeți!... Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană și să țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba că ți-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit așa om de omenie! - Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu să nu mă lași o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi... De la o vreme încoace, alta ș-alta: dacă pomenesc cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori?
DRAGOMIR: Când adineaori?
ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.
DRAGOMIR: Ei?
ANCA: Vorbeștii niște vorbe... de nu te-ar cunoaște omul ar crede...
DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?
ANCA: Ce nu se cade să vorbești... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai treaz...
DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?
ANCA: Mi-ai zis să-ți spui ce crez eu de tine, că tu ai omorât pe Dumitru... și Gheorghe era de față...
DRAGOMIR: Și tu ce-ai răspuns?
ANCA: Ți-am răspuns ca totdeauna... că ești nebun.
DRAGOMIR (încruntat): Nebun!...
ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedești... să te grijești...
DRAGOMIR: Ce, am să mor?
ANCA: Nu se spovedește omul numai când are să moară...
DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme acuma.
ANCA: Când?
DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...
ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...
DRAGOMIR: Ei, așa! Dacă m-oi mai întoarce... (se ridică amețit) m-oi spovedi... Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încalecă... toți o să moară, toți! Și eu o să mor... și tu o să mori, și Gheorghe și toți... pe rând, pe rând, ca la moară. (se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita... Anco! Anco! (îi face șovăind semn să vie după el.) 'Aide!... 'Aide, tu, n-auzi?... Mâini dimineață plec... Tu! De ce nu mă iubești tu pe mine? (o apucă.)
ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...
DRAGOMIR: Nu te las... (o ține cu d-a sila.)
ANCA (fixându-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltăieri la pomană - că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit?
DRAGOMIR (o lasă și o împinge ușor încolo): Care rezervist?
ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...
DRAGOMIR: Tu știi care e ăla. (se întoarce spre masă.)
ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineață?
DRAGOMIR (posomorât): Da... plec...
ANCA: Atunci, culcă-te... ai și băut... e aproape de miezul nopții...
DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (pleacă spre ușa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat...
ANCA: Crez... (urmându-l încet.) Du-te de te odihnește... (subliniind) și...
DRAGOMIR (din pragul ușii): Și... ce?
ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.
DRAGOMIR: Bine! (iese în stânga. Anca se uită din ușe în odaie.)
ANCA: Așa... Dormi acuma. (închide ușa și ascultă, trece apoi și ascultă la ușa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul!
(Cortina)
