URSITUL
de „suri”
(Poveste de iarnă)
Degeaba caut la fereastră,
Posacă-i strada și e ger,
Nicun crâmpei senin, albastru,
Nu se dezvăluie pe cer.
De parcă viața mea-i uitată
De îngeri și de Dumnezeu,
De parcă am făcut-o lată,
Și parcă nu mai sunt chiar eu.
Pe unde-s clipe răsfățate
Cu soare viu și caramel,
Mă-ntreb, ce strașnice păcate
M-au depărtat așa de el.
De el care așteaptă luna
Să-l deseneze-n calea mea,
Și căruia îi e totuna
De sunt cuminte ori sunt rea.
Cel care mă va recunoaște
Necoafată, pe toc jos,
Simțind cum dragostea ne paște,
Pericol dulce și milos.
Hai ieși, străinule, în stradă,
Îmbracă țeapănul palton,
Sufletul meu ar ști să vadă
Și prin bandaje de beton.
Și mergi așa, direct spre mine,
În ochi un zâmbet rătăcit,
Să nu te-nșele buze pline,
Coral de ruj și păr vopsit.
Se pot ivi la o răscruce,
În freamăt ademenitor.
Cu limba-n gură fă-ți o cruce
Și uită,-ți spun, de monitor.
Sunt de semințe coji acelea,
Fantasme doar, pentru nătângi,
Te lasă gol, numai cu pielea,
Și gândul amărât pe brânci.
Viteaz vei trece de ispite,
Altminteri nu vei fi al meu,
Și fire-n caier încâlcite,
Așa rămâne-vor mereu.
Noroc de parce că veghează
Și pasul ți-l îndrumă lin
Spre ora cea de miere trează
În care un proiect divin
A complotat cu neaua blândă,
Puf pe albastrul de denim,
Când oastea cerulu-i la pândă,
Cu tine să ne întâlnim.
Și goarna-i gata să răsune,
Vestind în slăvi de empireu
Că săvârșitu-s-a minune,
Suntem alături tu și eu.
|
|
