DIN CÂND ÎN CÂND...
de Mihai Eminescu
Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pământ;Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din când în cândȘi ochii tăi ce străluceau mistuitor și înfocatSunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din când în când.O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginitMăcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din când în când.Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toți acei oameni de rând,Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,O, și nici unul n-a-nțeles atâta har din când în când.Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avântApropiam de gura mea acest păhar din când în când!O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce eștiȘi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.Dar vai! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit;Tot încă visu-l urmăresc și, în zădar din când în când,Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din când în când.Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.Că a mea viaț-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.
|
|
