NOAPTEA ALBĂ
de Vasile Alecsandri
Noaptea-i albă, luminoasă,Ceru-i boltă de opal.Toată zarea-i scânteioasă,Tot izvoru-i de cristal,Căci pe lume-acum dominăSpaima vechilor stejari,Sora morței cea mezină,Iarna cu-orizonuri mari.
Astfel gerul e de tareCât îngheață-n orice locȘi a gurii răsuflare,Și cenușa de sub foc.El lipește ochi cu gene,Pe drumeț îl face orb,Și în cuiburi, chiar sub pene,Crapă ouăle de corb.
Câmpul lung și lat albeșteCa un strat de mărgărint.Alba lună sus luceșteCa icoană de argintȘi apare nemișcatăÎn abis nemărginitCa pe marea înghețatăUn vas mare troienit.
Miezul nopței!... totul tace!Lumea pare un mormânt,Unde mort și rece zaceLeșul marelui pământ,Și sub bolta cea seninăMii de stele cu foc viuVarsă-o jalnică luminăPe gigantul său secriu!...
Ies pe câmp... Sub pași răsunăCâmpul sec și înghețat.Un păr mare stă drept lună,Cu corbi negri încărcat.Totu-i mort!... Sunat-au oarePe al cerului cadranOra stingerei de soareÎn al morței ocean?
Numai eu să fiu pe lumeRămas singur trăitor,Ca-n pustiiuri fără numeUn nemernic călător?Dar ce văd? ce se strecoarăColo-n zare când și când?E o sanie ușoarăPrin lumină lunecând.
Săniuța e duratăDintr-un lemn ușor de plopȘi se duce înhămatăCu un iepure ce-i șchiop.Iar într-însa cine este?Om să fie, sau un ciot?E vestitul din povesteStatu-Palmă-Barba-Cot!
Iepurașu-n trei picioareSaltă, fuge ușurel,Pe zăpada lucitoareSăpând urme dupe el,Pe când barba argintieAl uncheșului străbunSe târie pe câmpieCa o coadă de păun.
Unde pleacă, unde zboară?...Iată-l vine spre SiretȘi pe deal mi se coboarăCa un bulgăr de omăt.El în lunc-acum pătrundeSă descopere cu dragPrimăvara ce s-ascundeÎnlăuntrul unui fag.
Iepurașul se răpedeNaintând din salt în saltPân' ce-ajunge, pân' ce vedeÎn desime fagul nalt;Iar uncheșul cu-o bărdițăBate-n trunchiul sunător:„Unde ești tu, copiliță?“El întreabă, plin de dor.
Lunca-ntreagă se răsună!Din copaci, din văgăuni,Mii de veveriți de lunăIes, aleargă pe aluni,Și din fagul nalt și falnic,Vechi al luncii împărat,Iese-un glas plăpând și jalnic,Care blând a cuvântat:
„Cine vine? Cine bateLa locașu-mi friguros?Ești tu, Prier, al meu frate?Ești iubitul Făt-Frumos?“„Eu sunt, dulce primăvară,Statu-Palmă-Barba-Cot.Din locașul tău afarăAm venit ca să te scot.“
„Și ce vrei să faci cu mine?Ce gând ai? Ce dor lumesc?“„Vreu în dragoste cu tineSă mă dau, să-ntineresc!“Abie zice și deodatăGlasul fetei a muțit,Iar în lunca deșteptatăHohot lung au clocotit.
Și vrăjitul fag 'ntindeUn braț lung, cuprins de ger,Pe uncheș de barbă-l prindeȘi-l ridică pe sub cer.Statu-Palmă țipă, zbiară,El se zbuciumă turbat,Dar din iarnă pân-în varăSus rămâne spânzurat.
Vântul bate!... colo-n aerStatu-Palmă clătinatUmple lunca de-un lung vaier,De-un lung vaier necurmat,Și drumețu-și face cruce,Căci se crede urmăritDe-ale codrilor nălucePrin văzduhul oțelit.
|
|
