CITAT - FRIEDRICH NIETZSCHE

Nu lipsa de iubire, ci lipsa de   prietenie poate face căsătoriile nefericite. Friedrich  Nietzsche

ROSTEȘTE-MĂ de Elena Armenescu

ROSTEȘTE-MĂ de  Elena  Armenescu Înveșmântată ca o vestală Învăluită în speranță Sunt tot acolo, unde m-ai lăsat Aștept ca o statuie Să-ți văd pasul încolțit lângă trepte. Filgerele vremii, ninsorile mele dragi Te aduc nălucă sub aceeași copaci Aerul se tulbură, clipa lovită Aduce zvon de îmbrățișare. Aș zbura... - strigă-mă ! Ți-am spus; și a răsărit curcubeul lângă suflarea amiezii. Tăcerea devenise o dungă subțire printre armonii jefuite de cântec. Când ești departe Rostește-mă încet, tandru cu numele meu întreg de zidire Cheamă-mă să te aud ! și ai să vezi cum o petală Îți va mângâia umărul. Deasupra Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge Când amurgul ți-aleargă rătăcirile Ducându-te lângă privighetori Departe, în jurul pământului, între neliniști Rostește-mă cu inima uneori !

VICLEȘUGUL LUI ISIS - Text din PAPIRUSUL CHESTER BEATTY

...Pe când mergea pe sub salcâmi, a privit și a văzut pe Cele nouă zeități șezând și mâncând pâini înaintea stăpânitorului lumii în pavilionul lui.

Iară Seth privi și o zări cum mergea în depărtare. Atunci ea rosti un descântec în vrăjitoria ei și luă înfățișarea unei fete cu trup frumos și nu era alta asemeni ei pe întreg pământul.

Și el se îndrăgosti puternic de ea.

Se ridică atunci Seth, căci el ședea și mânca pâini împreună cu Cele  nouă mari zeități, și se duse s-o întâlnească. Nimeni n-o vedea afară de el.

S-a dus el îndărătul unui copac și a chemat-o, zicând: ” Sunt aici cu tine, frumoasă fată ”.

Grăi ea către el: „O, nu, stăpâne măreț ! Cât mă privește, fost-am femeia unui păstor de turme, și i-am născut un fiu. Bărbatul mi-a murit, iară tânărul luat-a vitele tatălui său. Veni atunci un venetic, se așeză în cortul meu și grăi astfel către fiul meu: „ Am să te bat, am să-ți iau vitele tatălui tău și am să te alung”. Așa îi zise el. Dar eu vreau ca tu să-i iei apărarea în luptă”.

Și Seth grăi către ea: „ Îi vor fi date oare veneticului vitele, de vreme ce fiul stăpânului este în ființă ?”  Și Isis luă înfățișarea unui erete, se înălță, se așeză în vârful unui salcâm, îl strigă pe Seth și grăi către el: „ Plângi pentru tine ! Căci iată propriile-ți buze rostiră aceasta, și propria-ți cugetare te-a osândit. Ce mai vrei acum ?”

Și a stat el plângând. S-a dus plângând spre locul unde se afla Ra-Horahte.

Iară Ra-Horahte i-a zis: „Ce-i cu tine acum ?”

Și grăi Seth către el:„ Femeia aceea rea s-a întâlnit din nou cu mine, și din nou m-a înșelat, înfățișându-se înaintea mea sub chipul unei fete frumoase. Ea mi-a zis:„ Cât despre mine fost-am femeia unui păstor de turme, și el a murit, iar eu i-am născut un fiu care luă puținele vite ale tatălui său; veni un venetic în cortul meu și al fiului meu și i-am dat pâine. După multe zile grăi străinul către fiul meu:„ Am să te bat și am să-ți iau vitele tatălui tău și vor fi ale mele”. Astfel grăi el către fiul meu”, - așa mi-a spus ea mie.”

Și atunci Ra-Horahte grăi către el: „Și ce i-ai spus ?” Grăi Seth către el: „I-am zis:„Îi vor fi date oare veneticului vitele, de vreme ce fiul stăpânului este în ființă ?” „Așa i-am zis ei:„Să fie lovită fața veneticului cu varga, să fie alungat, iar fiul tău să fie pus pe locul tatălui său”, - așa i-am zis ei.

Iară Ra-Horahte grăi către el:„Să fie adus luntrașul Anti să i se dea o pedeapsă aspră zicându-i: „De ce ai ajutat-o să treacă ?” Așa să i se spună.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și a fost adus luntrașul Anti înaintea Celor nouă zeități și luatu-i-au tălpile picioarelor.

Și blestemă Anti aurul în vecii vecilor, înaintea Celor nouă mari, grăind: „Făcutu-mi-a aurul urâciune pentru orașul meu”.

DIN MITOLOGIA EGIPTULUI - ZEITĂȚI

REGI  ȘI  ZEI  -  câteva  imagini





Isis și Seth I





Regina Nefertari





Isis și regina Nefertari




Hator  și Seth I






Ramses II și Nefertari aducându-i ofrande lui Isis

Zeii egipteni au „apărut” din dorința oamenilor de a-și explica misterele naturii și creației - explicații care în timp, s-au devenit o adevărată religie. Nilul a fost extrem de important pentru viața egiptenilor, de la viața de zi cu zi până la ceremonii grandioase, el a ocupat un loc deosebit și de aceea, multe dintre zeitățile egiptenilor își leagă apariția, faptele și miracolele de acest fluviu, multe dintre ritualurile ce preamăreau zeitățile, având loc pe malurile lui.

În rândurile ce urmează, evident, nu voi intra în detaliile unei fascinante religii ca cea a vechilor egipteni (nu sunt o expertă - deși studiul este fascinant) dar voi vorbi despre zeii egipteni - așa cum majoritatea dintre noi îi cunoaștem pe cei greci și romani - despre numele și atributele lor.

Dacă cumva, am strecurat vreo greșeală și documentarea mea a suferit vreo neconcordanță, cei care cunosc mult mai bine (mă refer la profesioniști) această religie, sunt bineveniți să adauge sau să corecteze postarea mea.


  ZEII  MAI  IMPORTANȚI  - descriere succintă




    RA  - (poartă pe cap un disc solar) -  Zeul Soare, cel care a fost de la Începuturi, Dătătorul de Viață, Forța Supremă.





   AMUN -  Tatăl vieții care mai târziu s-a combinat cu Ra și a devenit Amun-Ra - Regele Zeilor, cel mai puternic în statul zeităților prin atributele sale, ulterior s-a presupus că ceilalți zei sunt doar personificări ale atributelor sale.




OSIRIS, ISIS, SETH și NEPHTHYS au apărut la Crearea Universului (așadar, mai târziu decât Ra).




    PTAH a creat Cerul și Pământul, el n-a fost creat de nimeni, pur și simplu a existat.





    SEKHMET  - Zeița Leoaică a războiului - a fost soția lui Ptah, cea care împărțea pedepse atât dușmanilor zeilor cât și dușmanilor faraonilor, una din cele mai puternice zeițe.





   SETH - Zeul Haosului și al distrugerii . Și-a omorât fratele, adică pe Osiris, închizându-l într-un coșciug pe care l-a aruncat în Nil. Era patronul vânturilor, al furtunilor, zeul întunericului, al vrajbei și al tuturor însușirilor malefice.




     NEPHTHYS - sora și soția (!) lui Seth (pentru cunoscători, asta se întâmpla și cu faraonii, amintiți-vă de Cleopatra) - soră și cu Isis și Patroana Casei Zeilor - se ocupa cu îngrijirea Zeilor așa cum face orice femeie cu membri din familia ei - de aceea este și protectoarea femeilor, a casnicelor și nu numai.





       ISIS - a fost sora și soția lui Ra - a avut atributul de a-l readuce la viață pe Ra, mult după uciderea lui de către Seth și astfel, l-au conceput pe HORUS. Considerată Mama tuturor celorlalți zei și a Naturii, este cea mai veche zeitate feminină a egiptenilor. Se rugau ei pentru protecției și pentru pace (ea fiind și aducătoare de pace).





     OSIRIS  - Zeul Vegetației și al Regenerării - a fost ales să-i judece pe muritorii care doreau să-l urmeze în împărăția cerurilor  - Țara Binecuvântată - (un fel de Judecata de Apoi) și ca muritorul să fie trecut în ceruri, trebuia ca inima lui să fie mai ușoară decât pana Zeiței Ma'at - inima era ușoară atunci când n-o ....„bîntuiau” regretele păcatelor.




       HORUS - Prinț în cadrul Zeilor - un vultur, a răzbunat moartea lui Osiris, care era tatăl său. Zeu solar al războiului și al Nașterilor (nașterilor de copii) - ca regulă de viață el cerea ca tinerii bărbați să crească cu spiritul dreptății și simțul datoriei.




      TOTH - Zeul Înțelepciunii și al Scrisului ; Creatorul magiei, inventatorul scrisului, profesor pentru oameni, mediator între oameni și zei, cel care se ocupa de „arhiva” zeilor, a dăruit pământenilor Luna și a fost un fel de asistent al lui Ra.




ISIS, împreună cu HORUS, ANUBIS și TOTH au adunat părțile trupului lui Osiris reconstituind întregul corp, l-au înfășurat în bandaje, creând astfel  PRIMA MUMIE.





       HATHOR - (poartă coarne și un disc, imagine care uneori duce la confundarea ei cu Horus) - zeița Iubirii, Muzicii, Dansului și Bucuriei, cea care l-a alăptat pe Horus și mai târziu i-a devenit soție. Protectoarea femeilor.





         KHNUM  (sau KHENMU) - Zeul Fertilității, numit și Marele Olar pentru că el a creat din lut, oameni și animale apoi a oferit aceste creații lui Ra pentru ca acesta să-și reverse peste ele (oameni și animale) razele dătătoare de viață, însuflețindu-le.





        ANUBIS  - Zeul care supraveghea funeraliile, conducea sufletul decedatului în lumea subpământeană și era martor pentru credința și faptele decedatului în fața zeilor.





      SEBEK  - Zeu al fertilității și un fel de bodyguard al unor zeități și protector al Faraonilor împotriva magiei „negre” mai ales.



       MONTU - inițial un zeu local - din Egiptul de -Sus - zul războiului și al fericirii căminului.





     MIN  - Zeul fertilității, al sexualității și al călătorilor la Este de Sahara. Salata (planta) era planta sacră, fiind considerată ca având puteri afrodisiace.





    MA'AT - Personificarea ordinii fundamentale a Universului, patroana adevărului, a justiției și a ordinii universale.




  NEITH - Zeița războinicilor, ea binecuvânta armele ostașilor dar și ale vânătorilor, patroana imparțialității, a ceremonialului de înfășurare a mumiilor, patroana berii funerale (o băutură specială pentru ceremonialul înmormântării, o bere).



  ANUBIS - o altă reprezentare a zeului șacal, păzitor al Lumii Morților.




  NUT  -  Zeiță care înghițea Soarele pe timp de noapte pentru ca în zori să-l renască.



Evident sunt mai mulți, eu i-am prezentat pe cei mai importanți; mai sunt „semi-zei” aidoma celorlalte mitologii și muritori care capătă puteri speciale în urma unor evenimente speciale.

MIHAI EMINESCU - 15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889- OMAGIU

CARE-O FI ÎN LUME ȘI AL MEU AMOR ? de Mihai Eminescu Care-o fi în lume și al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte și îngălbenite, Va fi vitezia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mângâie blândă ale mele plângeri? L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu... Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce și iubită, sântă și frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Și să mă iubească, s-o iubesc și eu, Să-i închin viața sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde și spune? „Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern Și inima-i este blestemul etern, Buza ei e dulce, însă-i de venin, Ochiu-i te omoară, când e mai senin. Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere, Haina strălucită pusă pe durere". Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână Cu chipul de înger muiat în lumină? ­ N-a fost niciodată. De-a fost vreodată, Atunci în mormântul cel rece o cată. De n-a fost ­ imagină-ți singur în tine Un înger din ceriuri cu aripi senine, Pe care deodată cu sufletul tău Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu Și care-nainte de-a-l întâlni tu, În sufletul morții ființa-și pierdu. Și cântă pe-ăst înger de dulce amor Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor; Din sufletu-ți rece tu fă o grădină Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină; Colo-n cimitirul cu cruci risipite Te primblă adese cu gânduri uimite; Alege-ți o cruce, alege-un mormânt Și zi: Aici doarme amorul meu sânt; Și cântă la capu-i și cântă mereu: Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!

DESPRE SUFLET de Aristotel (fragment)

Aristotel  384 î.Hr. - 322 î.Hr (62 de ani)
(reconstituire după bustul de bronz al lui Aristotel,
bust sculptat de Lysippus)


Tratatul Despre suflet ( greacă: Περὶ Ψυχῆς, Peri Psyches, latină:  De anima) scris de ARISTOTEL se alătură tratatelor de biologie ale lui Aristotel, care constituie aproape o treime din opera sa păstrată.

Aristotel definește SUFLETUL ca principiu al vieții și al mișcării ființelor vii. 

De asemenea, Aristotel este interesat de sufletul uman ca principiu al inteligenței, dar în opoziție cu Platon,  acest aspect nu are decât un loc secund, mai cu seamă viața animală impunând lucrarea.



sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Despre_suflet_(Aristotel)

sec. XV - din operele lui Aristotel (greacă) - transcriere de Aldus
(a lucrat la transcriere timp de 4 ani)

CARTEA  ÎNTÂI

IMPORTANȚA, FOLOSUL ȘI OBIECTUL STUDIULUI DESPRE SUFLET.

METODA ȘI GREUTĂȚILE EI.

Dacă prețuim știința printre îndeletnicirile frumoase și respectate, pe una mai mult decât pe alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese și mai admirate, atunci din ambele considerații, pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă.

Cunoașterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales la cunoașterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul viețuitoarelor întreprindem cercetarea ca să intuim și să-i cunoaștem natura și firea lui, apoi cele ce se întrunesc în el.

Dintre acestea unele se arată a fi afecte proprii sufletului, iar altele prin el aparțin și viețuitoarelor, în genere este, în toate privințele, una dintre cele mai grele străduințe, ca să ne formăm o încredințare despre el.

In adevăr, cercetarea fiind comună cu cea a multor altor noțiuni, adică cercetarea cu privire la substanța cât și la esența lui, repede s-ar putea opri cineva la părerea că există o metodă unică pentru toate obiectele a căror substanța voim s-o cunoaștem, așa cum se face demonstrarea particularităților pe bază de accident.

Așadar, se cere să căutăm această metodă.

Dar dacă nu există o metodă unică și comună cu privire la esența lui, preocuparea devine și mai grea, căci va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este calea cercetării.

Dar dacă este evident că această cale este o demonstrație, sau o diviziune sau și vreo altă metodă, chestiunea prezintă și mai multe nedumeriri și rătăciri, încât nu putem ști de la care principii trebuie să pornim cercetarea noastră.

Căci fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite, cum sunt, de exemplu, ale numerelor și ale suprafețelor.

Dar mai întâi este necesar să precizăm în care gen și ce este sufletul, adică dacă este ceva individual și ce substanță, dacă e o calitate sau o cantitate sau și care alta dintre categoriile deosebite, și apoi dacă face parte din cele care ființează prin potența sau de nu cumva este o ENTELEHIE  primară deplină căci deosebirea nu este mică între acestea .

Pe de altă parte trebuie să observăm dacă sufletul este divizibil sau nedivizibil și dacă orice suflet este de aceeași specie sau nu.

Iar dacă nu este de aceeași specie, să vedem dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen.

Căci, deocamdată, cei care vorbesc și cercetează despre suflet se pare că au în vedere numai sufletul omenesc.

Trebuie să fim atenți ca să nu pierdem din vedere dacă noțiunea despre el este unitară, ca cea despre viețuitor, sau e alta pentru fiecare suflet, ca de pildă, cel al calului, câinelui, omului, zeului, iar viețuitorul, ca noțiune generală, nu este nimic sau ceva posterior.

De asemenea, dacă i s-ar atribui altceva în general.

Apoi, dacă sufletele nu sunt mai multe, ci numai părțile lui, de nu cumva trebuie să cercetăm mai întâi sufletul ca un întreg sau părțile lui alcătuitoare.

Dar este greu să determinăm și acestea, care părți sunt firesc diferite între ele și dacă trebuie să cercetăm mai întâi părțile sau lucrările lor, ca de pildă cugetarea sau Intelectul și senzația sau factorul senzitiv; și tot așa cu privire la toate celelalte părți și lucrări ale lui, în cazul când trebuie să cercetăm mai întâi lucrările lui, iarăși ne-am găsi nedumeriți dacă trebuie să cercetăm mai întâi obiectele respective, ca de exemplu, sensibilul înaintea factorului senzitiv și inteligibilul înaintea factorului gânditor.

Se pare că este de folos să-i cunoaștem esența, ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanțelor, ca de exemplu în matematici ce este dreptul și ce este curbul sau ce este linia și ce este suprafața, ca să înțelegem cu câte unghiuri drepte sunt egale unghiurile unui triunghi, dar că și invers, accidentele contribuie în mare parte ca să știm care e esența.

Așadar, când noi vom putea reda accidentele, pe baza reprezentării, fie pe toate fie pe cele mai multe, abia atunci ne vom putea pronunța cât se poate de bine, și asupra substanței.

Căci esența unui lucru este principiul oricărei demonstrații, așa încât dacă nu reușim să cunoaștem accidentele și dacă nici măcar nu e ușor să imaginăm ceva ipotetic despre ele, prin oricâte definiții s-ar da, este evident că toate se rostesc numai dialectic, dar goale de orice conținut.

Mai prezintă greutate și afecțiunile sufletului.

Oare toate acestea afectează și pe purtătorul sufletului, sau este vreo afecțiune care e proprie numai sufletului ?

E necesar să înțelegem și acest lucru, dar nu e ușor.

E drept, se observă că nici o afecțiune din cele mai frecvente nu e pusă în mișcare, nici nu se operează fără corp, ca de exemplu: mânia, îndrăzneala, dorința și în genere orice simțământ.

Totuși se pare că, în cel mai înalt grad, îi este proprie cugetarea.

Iar dacă și aceasta este o reprezentare sau numai cu reprezentare, nici acest fapt nu s-ar putea concepe să existe fără corp.

Așadar, dacă există vreuna din lucrările sufletului sau din afecțiunile lui ca fapt propriu, s-ar putea admite ca el să se despartă de corp.

Iar dacă nu-i este nimic propriu, n-ar putea fi separabil, ci starea lui ar fi ca a unei linii drepte, căreia, ca dreaptă, i se întâmplă multe, ca de exemplu, să se atingă într-un punct de o sferă de aramă, dar aceasta nu înseamnă că linia dreaptă o va atinge despărțită de materie.

Căci ea este neseparabilă, întmcît există totdeauna împreună cu un corp.

De asemenea, se pare că și toate afectele sufletului sunt unite cu un corp : mânia, blândețea, teama, mila, îndrăzneala, ba chiar și bucuria și iubirea, precum și ura.
(Căci odată cu acestea e afectat într-un fel și corpul).

Un semn pentru aceasta e faptul că uneori, deși se dezlănțuiesc afecțiuni puternice și vădite, corpul nu izbucnește cu mânie sau teamă, pe când alteori e pus în mișcare din cauze mici și neînsemnate, când corpul e cuprins de porniri și se comportă întocmai ca și cum ar clocoti de mânie.

Dar iată un semn și mai izbitor : deși n-are loc nici un fapt care să determine teama, se produc afecțiuni ca și cum ar fi cuprins de teamă.

Iar dacă se petrece astfel, e evident că efectele sunt raporturi materializate.

Așa încât astfel de reacții, ca mânia, reprezintă o mișcare anumită a unui corp astfel structurat sau a unei părți a lui sau a unei potențe pornind de la ceva către un anumit scop.

Și de aceea îi și revine naturalistului studiul despre suflet, fie că se preocupă de orice suflet în genere, fie că e atras de un anumit fel de suflet.

Cu totul diferit va defini fiecare afect un naturalist față de dialectician, ca de exemplu ce este mânia.

Acesta o definește ca pe o dorință de reacție la o suferință sau ceva asemănător, pe când celălalt ca pe o fierbere pricinuită de încălzirea sângelui din jurul inimii.

Dintre aceștia unul stăruie asupra materiei, iar celălalt asupra formei și noțiunii definitorii.

Căci noțiunea exprimă aspectul formal al obiectului și e necesar ca forma să se realizeze într-o materie anume structurată, dacă urmează să ființeze.

De exemplu definiția casei va fi astfel cum că e un adăpost care împiedică pieirea omului din cauza vânturilor, a ploilor și a arșiței, dar unul va spune că e construită din piatră, cărămidă și lemne, pe când altul va vorbi despre forma dată lor pentru aceste scopuri.

Deci, din aceștia, care e naturalistul ?

Oare cel ce se interesează de materie dar ignoră noțiunea, sau cel ce se interesează numai de noțiune ?

Sau mai curând cel care vorbește de la amândouă ?

Ce să spunem atunci despre ceilalți doi amintiți mai înainte ?

Sau nu există nimeni care să se ocupe cu stările materiei, neseparate de ea și tocmai pentru considerația că sunt neseparate, ci tocmai naturalistul este cel care se ocupă cu toate lucrările și stările unui anumit corp sau ale unei anumite materii.

Toate stările cîte nu sunt luate ca atare, le studiază un altul; de exemplu, cu unele se ocupă tehnicianul, dacă va fi cazul, ca de pildă un arhitect sau un doctor, dar cu stările neseparate, în schimb, cu stările care nu sunt ale unui corp anumit și pe deasupra rezultând dintr-o abstracție, se va ocupa matematicianul, iar dacă vor fi și separate, se ocupă filosoful prim.

Dar trebuie să reluăm discuția despre definiție de unde am întrerupt-o.

Ziceam că afectele sufletului nu sunt nicidecum separabile de materia naturală a viețuitoarelor, și tocmai pentru că ele sunt astfel structurate, se naște și frica, iar nu așa cum e cazul cu linia și suprafața.

Universul după Aristotel și Ptolemeu

DOCTRINELE ÎNAINTAȘILOR DESPRE SUFLET: CRITICA LOR



Reflectând despre suflet și aflându-ne totodată în impas cu privire la cele ce trebuie elucidate pentru bunul mers al cercetării noastre, e necesar să expunem alăturat părerile înaintașilor care s-au pronunțat asupra lui, ca să ne însușim pe cele drept afirmate, iar dacă ceva nu este bun, să-l evităm începutul cercetării noastre este să prezentăm opiniile cu privire la cele care revin în primul rând sufletului prin natură.



Stăruie convingerea că însuflețitul se deosebește în principal de neînsuflețit prin două trăsături: prin mișcare și prin simțire.



Am primit de la predecesorii noștri, îndeosebi, aceste două păreri despre suflet; astfel unii spun că, în principal și dintru început, sufletul este cel ce pune în mișcare.



Pornind de la părerea că ceea ce nu se mișcă nu poate să pună altceva în mișcare, ei au admis că sufletul este ceva care se pune el însuși în mișcare.



De aceea, DEMOCRIT afirmă că sufletul este un fel de foc si de căldură. De oarece există infinite figuri și atomi, el numește pe cei sferici foc și suflet,(precum sunt în aer așa-numitele fărâme de praf care se văd în razele străbătătoare prin ferestre),și numește „germen universal" elementele întregii naturi, în același mod se pronunță și LEUCIP ; dintre figuri pe cele sferice le numește suflet, mai ales pentru că pot să străbată prin orice corp ca un curent de astfel de atomi și să miște pe celelalte, în timp ce și ele se mișcă; amândoi admit că sufletul este acela care imprimă vietăților mișcarea. De aceea ei spun că respirația este factorul determinant al viețuirii, în adevăr, spațiul înconjurător exercită o presiune asupra corpului ființelor, silind să iasă atomii cu figuri sferice care imprimă viețuitoarelor mișcarea prin faptul că ei nu încetează niciodată mișcarea lor, și astfel li se dă ajutor din afară căci intervin alți atomi de aceeași formă prin actul respirației. Totodată ei împiedică să se împrăștie atomii care se află înăuntrul vietăților, acționând împotriva concentrării și presiunii din afară. De aceea și spun ei că vietățile trăiesc atâta timp cât pot face aceasta.



Se pare că și doctrina pitagoreilor se întemeiază pe același raționament.



Intr-adevăr, unii dintre ei susțin că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar alții că suflet este factorul care le pune în mișcare. S-au susținut acestea despre ele pentru că se văd mișcându-se neîncetat, chiar de ar lipsi orice adiere; la aceeași concluzie ajung și cei care spun că sufletul este factorul care se mișcă pe sine. Se pare că aceștia au admis cu toții că mișcarea este calitatea cea mai proprie sufletului, și că toate celelalte se mișcă prin suflet, iar numai el se mișcă, de către sine, fiindcă vedeau că nimic nu pune ceva în mișcare decât factorul care se mișcă el însuși.



Tot astfel și ANAXAGORAS spune că sufletul este forța motrice și oricine care afirmă că „Intelectul mișcă Universul", totuși nu întocmai ca Democrit. Acesta considera pur și simplu că sufletul și intelectul sunt identice. Căci, după el, adevăr este orice fenomen care apare intelectului . Așa că bine a cântat Homer despre Hector că zăcea „cu mintea rătăcită".



De altfel Democrit vorbește despre Intelect nu ca despre o facultate năzuind către adevăr, ci afirmă că suflet și intelect este același lucru, însă Anaxagoras se exprimă mai puțin clar despre acestea, căci el afirmă în multe locuri că intelectul e izvorul a tot ce e frumos și orânduit, clar în altă parte afirmă că acesta este sufletul, fiindcă el atribuie intelect tuturor vietăților, mari și mici, superioare și inferioare. Totuși nu este vădit că ceea ce se numește intelect în înțelesul de „chibzuință"' ar aparține în aceeași măsură tuturor viețuitoarelor, dar nici chiar tuturor oamenilor.



Așadar, toți filosofii care au considerat „însuflețirea" după criteriul mișcării, au admis că sufletul este factorul cel mai capabil de mișcare.



In schimb cei care s-au oprit asupra cunoașterii și perceperii realităților, consideră drept suflet principiile, unii socotind că sunt mai multe, pe acestea, iar alții numai unul, pe acesta adică sufletul , ca EMPEDOCLES care admite că sufletul constă din toate elementele, dar crede că și fiecare din aceste elemente este suflet, când zice astfel: „Doar prin pământ noi pământul vedem și apa prin apă, divinul eter prin eter, cum focul prin focul ce pradă; văd prin iubire iubirea, iar ura cu amarnica ură" într-un mod asemănător consideră și PLATON în Timaios că sufletul constă din elemente. Căci după el asemănătorul se cunoaște prin asemănător Și lucrurile sunt alcătuite din principii, în același mod a precizat Platon , în prelegerile „Despre filosofic", că viețuitorul în sine „purcede din însăși Ideea Uliului și din Ideea de lungime originară, lățime sau adîncime, iar celelalte în același mod. Platon mai spune și altfel: Intelectul reprezintă Unul, iar cunoașterea reprezintă o dualitate, căci Intelectul, considerat ca simplu, intuitiv, se aplică asupra unui singur punct; numărul dimensiunea suprafeței îi dă judecata, iar volumul îi dă simțirea. Căci numerele erau socotite ca însăși formele originale, Ideile și principiile, iar ele numerele constau din elemente. Lucrurile sunt deosebite unele prin Intelect, altele prin știință, altele prin judecată, altele prin simțire, iar aceste numere sunt chiar formele originale ale lucrurilor.



Deoarece însă se credea că sufletul este o forță motrice și totodată de discernere, unii filosofi au împletit o noțiune din amândouă, enunțând că sufletul este un număr care se mișcă pe el însuși.



Ei se deosebesc însă cu privire la principiile cauză, care și câte sunt, în primul rând cei ce admit cauze corporale, de cei care admit cauzele ca necorporale, iar apoi, de aceștia, cei care le contopesc și care susțin că principiile țin de ambele.



Dar ei se mai deosebesc și cu privire la câte sunt: unii susțin o singură cauză, iar alții mai multe.



Ca urmare a acestor concepții formulează ei și noțiunea despre suflet.



Căci cu bună logică au admis aceștia că ceea ce e din natură factorul care pune în mișcare, se află printre primele principii.



De aceea unii s-au oprit la părerea că sufletul e un foc, deoarece el constă din cele mai mici particule, iar dintre elemente e cel mai puțin corporal și apoi se mișcă singur, și chiar mișcă dintru început celelalte lucruri.



DEMOCRIT s-a exprimat mai subtil, lămurind din ce pricină se produc aceste două particularități ale lui. După el, sufletul este identic cu intelectul, iar aceasta înseamnă că el este dintre corpurile originare și indivizibile, apoi că e mișcător din cauza mărunțimii particulelor și a formei lor. Dintre forme, ei apreciază drept cea mai favorabilă mișcării, forma sferică. Dar tocmai de această forma sunt intelectul și focul.



ANAXAGORAS pare să afirme că sufletul e deosebit de Intelect, după cum am spus și mai sus, dar tratează despre amândouă ca despre o singură natură, însă așază ca principiu-cauză a tuturor mai ales Intelectul în orice caz el afirmă că, dintre existențe, numai Intelectul este simplu și neamestecat, deci curat. Și le atribuie pe ambele aceluiași principiu: cunoașterea laolaltă cu mișcarea, spunând că ,,Intelectul pune în mișcare universul".



Se pare că și THALES, după câte amintesc unii despre el, admite că sufletul este o forța motrice, întrucât a susținut că magnetul are suflet pentru că atrage fierul.



Iar DIOGENES, ca și unii dintre ceilalți, îl concepe ca aer, încredințat că acesta este alcătuit din cele mai mici particule și este principiul tuturor; și că de aceea sufletul cunoaște și produce mișcare: fiindcă el este primul, și din el pornesc celelalte, cunoaște, iar pentru că este cel mai subtil element, e capabil de mișcare.



Chiar și PERACLIT învață că principiul este suflet, întrucât este exalația din care se alcătuiesc celelalte corpuri. Și apoi, el este cel mai necorporal și veșnic curgător, iar tot ce se mișcă este cunoscut printr-altul mișcat. Toate realitățile sunt în mișcare, credea și el ca și majoritatea oamenilor.



De cugetări ca acestea despre suflet pare că se apropie și ALCMAION, căci el susține că sufletul este nemuritor, deoarece se aseamănă cu cele nemuritoare, iar această calitate îi aparține, întrucât se mișcă veșnic ; într-adevăr, cele divine toate se mișcă neîncetat în eternitate, luna, soarele, stelele și întregul cer.



Dintre cercetătorii mai puțin subtili, unii s-au pronunțat că sufletul este apă, ca HIPPON. Se pare că ei au ajuns la această convingere pornind de la germinare, căci orice germinare se produce prin umezeală, într-adevăr, el combate pe cei care afirmă că sufletul este sânge, fiindcă germinarea nu se face prin sânge, ci aceasta este sufletul primar.



Totuși alții admit că sângele este suflet, ca CRITIAS, susținând că senzația este cea mai proprie lucrare a sufletului și că o dobândește prin natura „funcțională”  a sângelui.



Astfel, toate elementele și-au găsit câte un apărător, afară de perfecțiune . Nimeni nu s-a pronunțat pentru acest element, afară de cel care a susținut că sufletul provine din toate elementele, sau că el este chiar totalitatea elementelor.

Școala din Atena - pictură de Rafael - pictată între 1509 și 1510
Aristotel este cel din centru, cu cartea în mână, lângă Socrate

CITAT DESPRE VARĂ

 

Noaptea  de  vară  este  asemeni perfecțiunii  unui  gând. - Wallace  Stevens -