miercuri, 24 aprilie 2013

UN CAPITOL DE ISTORIE LITERARĂ de vid. S. Crohmălniceanu






   Ovid S. Crohmălniceanu   1921 - 2000



Curând, după ce s-a început construcția în serie a mașinilor de scris literatură și ele au pornit să lucreze cu randamentul lor maxim, s-a observat că dispar, pe zi ce trece, criticii. Fenomenul avea o cauză imediată, ușor detectabilă: meseria de critic literar devenise practic imposibilă. Nici un om nu mai era în stare să citească măcar o mică parte din cărțile care apăreau. După unele estimări aproximative (istoria acestui  moment a fost  reconstituită târziu și datele ei concrete au rămas nebuloase, pentru că se bazează încă pe izvoare indirecte), o mașină reușea să compună o poezie în mai puțin de două secunde. Un roman sub trei sute de pagini necesita optsprezece minute. Timpul pe care îl cerea o piesă de teatru se ridica însă în mod misterios la aproape o oră. Mașinile lucrau fără întrerupere cam nouăzeci de zile, având nevoie apoi de o pauză pentru revizie. În felul acesta, numai la Lima ieșeau peste 10  la puterea a 12-a volume pe an, iar profiturile concernelor editoriale creșteau vertiginos. Primii care renunțară la misiunea lor fură istoricii literari. Fără examinarea marii majorități a cărților apărute obiectul unei astfel de munci devenea o absurditate.


Dar oricâte eforturi ar fi depus, ei nu reușeau să citească nici măcar 0,0001 % din producția literară. Nu mult după aceea depuseră armele și criticii  foiletoniști. Chiar dacă renunțaseră deliberat la ambiția de  a face o selecție după importanță a cărților apărute (nu se putea ști în nici un fel dacă printre nenumăratele volume necitite n-au fost lăsate la o parte lucrări capitale) o dificultate de ordin principal li se relevase ca insurmontabilă. Executând riguros tipul de operă pentru care fuseseră programate, mașinile excludeau orice obiecție critică. Comentatorul era chemat să examineze înainte de toate în ce măsură intenția artistică a fost realizată. Or, mașinile nu se îndepărtau nici măcar cu o iotă de la programul lor, și, practic, creau numai capodopere,  așa că aprecierea devenea ab initio inutilă. Până și gusturile absolut extravagante fuseseră prevăzute în  calculul statistic inițial, prin urmare nu puteau  constitui nici o surpriză.


Întrucât demobilizarea criticii amenința să răpească vieții literare excitantul esențial, tot mai multe voci cerură să fie programate și un număr de cărți slabe, altfel capodoperele n-aveau cum ieși în relief prin comparație. Trecându-se la îndeplinirea dezideratului, se constată că cercul vicios nu putea fi rupt. Mașinile construite spre a scrie cărți  neizbutite își realizau la rândul lor, fără greș, sarcina. Textele pe care le produceau erau, în mediocritate sau stupizenie, desăvârșite, încărcându-se astfel automat cu o valoare estetică inestimabilă, adică o „expresivitate involuntară”, după o expresie devenită clasică. Atunci, unul din cei mai reputați filozofi ai vremii formulă teza că într-adevăr critica e sortită să dispară, pentru că mașina nu poate crea decât lucruri perfecte în raport cu țelurile pe care și le propune. Demonstrația era cam încurcată și aluneca pe cețuri metafizice, dar concluzia se impunea intuitiv cu o mare forță și câștigă repede o  adeziune aproape unanimă. Ultimul critic muri într-o dimineață de mai dintr-o aprindere a creierilor în biblioteca lui, îngropat efectiv sub un morman de cărți (citise fără întrerupere, cu o viteză de trei pagini pe ceas, patruzeci și șase de ore în șir ).


Totuși o literatură lipsită de comentariul critic nu era imaginabilă. Acesta fu momentul în care se socoti cenesară construirea mașinilor de judecat cărțile. Constructorii se izbiră de la început de o mare greutate. Ce program să li se dea ? Firește că, întâi, se cerea rezolvată problema informării elementare. Criticii-mașini trebuiau să parcurgă toată producția scriitorilor-mașini și să o clasifice, pe genuri, specii, teme, subiecte, formule artistice, publicând deocamdată niște buletine rezumative pentru orientarea cititorilor. Creierii electronici însărcinați cu această operație fură realizați repede și intrară în funcție. Branșați la mașinile de scris literatură reușiră după foarte scurt timp să urmărească producția beletristică în mod sistematic. Rezultatele se dovediră însă derizorii, pentru că buletinele obținute pe această cale rămâneau inutilizabile. Volumul lor ajungea atât de mare încât nimeni nu izbutea să se descurce în ele. Alte mașini ar fi fost necesare să citească toate aceste liste și să le supună unei noi selecții. Dar pe ce criterii ? Se reveni, după lungi dezbateri, la critica de exegeză. Constructorii de mașini avură enorme bătăi de cap spre a alcătui  programele acestor noi tipuri de mașini. Sistemele critice practicate în epoca de artizanat literar (așa fusese denumită perioada când cărțile erau scrise de oameni) duceau, pe rând, la efecte neprevăzute. Critica existențialistă, sub formă electronică, se lovea  de paradoxul literaturii pe care o produceau mașinile. Era ea documentul unei trăiri ? Da și nu,  pentru că operele pe care pornea să le discute exprimau efectiv o experiență de viață (în programele lor intrau atâtea posibilități încât rezultatele  ajungeau efectiv imprevizibile și repetau întocmai palpitul inefabil al existenței), dar mașinile rămâneau niște enorme îngrămădiri de filamente, pârghii și rețele, care la o apăsare de buton deveneau absolut inerte. Critica psihanalitică stârni ca totdeauna  scandal, mai ales că-și prelungea deducțiile în  subconștientul proiectanților, ba chiar și în cel al directorilor diferitelor întreprinderi industriale, furnizoare de creieri electronici destinați să producă lucrări literare. Ziarele vremii înregistrează chiar câteva procese de răsunet: conducătorul unui mare grup financiar se trezi acuzat de porniri incestuoase, prezente în a douăsprezecea mia șase sute patra „ Antigonă”, pe care o concepuse o mașină construită de o firmă subordonată băncii sale.  Reclamantul susținea că nu cunoștea nici măcar piesa inițială, dar argumentul întâmpină serioase obiecții teoretice.


Un timp avu oarecare succes programarea mașinilor pe o bază teologică. Acestea erau asimilate cu ființele omenești de altădată, cărora constructorul - dumnezeu le insuflă harul creației. Biserica protestă însă și analogia fu socotită demoniacă. Singurul sistem care se dovedi mai fructuos reveni la ideea veche a actului critic, înțeles ca o refacere prescurtată a creației în elementele ei esențiale cu indicarea virtualităților neexploatate de autor. Opera literară trebuia să rămână astfel pentru exeget un excitant spiritual care să-i solicite infinite ipoteze poetice noi. Mașinile de criticat se apucară în consecință să extrapoleze intențiile artistice.  Dintr-un roman scoteu alte câteva mii. Dintr-o poezie, cicluri întregi. Dintr-o piesă, milioane de  variante superioare. Producția literară cunoscu o înflorire fără precedent. Toată lumea păru mulțumită, dar peste numai câțiva ani se observă că mașinile scriitori dădeau semne de enervare. Efecte disonante apăreau la capătul operelor: parcă înadins. Se ivi și o maladie a „auto-anulării” sau, cum au numit-o unii istorici, a „sinuciderii estetice”. De la un moment dat romanul, piesa sau poemul evoluau simetric contrar, cu o egală desăvârșire, astfel încât rezultatul să fie o neantizare integrală a efectelor artistice inițiale.


Se constată de asemenea că, practic, lucrări de critică din nou nu mai apăreau, fiindcă mașinile însărcinate cu scrierea lor produceau tot romane, nuvele, poezii și piese de teatru, în timp ce  agențiile de publicitate, nemaiizbutind să insereze în ziare măcar o recenzie, erau amenințate să dea  faliment. Atunci cineva avu o idee revoluționară, care soluționă definitiv problema. Cele două tipuri de mașini fură branșate într-un circuit închis. Creierele electronice de scriitori și de critici erau obligate astfel să-și consume reciproc producția: primele porniră cu frenezie să emită judecăți asupra operelor produse de ultimele. Rezultatul fu o uluitoare inversiune. Dacă mașinile-critici își relevaseră vocații secrete de scriitori, mașinile-sciitori își trădară pasiuni nemărturisite de a face critică. Cum totul, cu o violență devorantă, se desfășura, grație ideii amintite, în cerc închis, oamenii își putură vedea liniștiți de treabă.



Din volumul „ Istorii insolite” - Editura Cartea Românească - 1980













Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu