DREPT PROLOG
Oricine-ai fi, din rândul acelor ce-s în bine
Ori paria al lumii strivit şi-ades flămând,
Bătrân cu barba albă sau tânăr ca şi mine,
Copilă tinerică cu ochii de lumine,
Sau babă înălbită colţunul împletind,
Oricine-ai fi tu, care răzleaţa ta privire
Asupra astor rânduri acum ai aruncat,
Gândeşte-te l´a lumii amară nălucire,
Gândeşte-te la negrul din neagra omenire,
La mic ca şi la mare, la slab şi la bogat,
Că ai simţit în tine, ca mine, clocotind
Şi dor de răzbunare, şi dor frumos şi blând,
Şi nostalgii frumoase de dragoste şi bine,
Şi visuri ideale, şi visuri dulci, senine,
Şi focul de-a ucide tot răul pe pământ;
Gândeşte-te că unor nu li-i destul o lume
În care se´nvârteşte tot omul ordinar,
Că strâmt le este cercul prezentului barbar,
Că lângă al iubirii sfinţit şi dulce nume
E numele dreptăţii de-o mie de ori sfânt!
Destul e pentru mine să văd a mea cântare
Că a produs în piepturi un lung oftat de dor
Şi cum un pic de rouă destul e pentru-o floare
Cu-o lacrimă de-a lumii, mă simt nemuritor!
DAȚI-MI PACE
Daţi-mi pace, daţi-mi pace,
Sau mai bine, daţi-mi vin
Ca în el să-mi uit desgustul,
Tristul, lungul meu suspin !
Vreţi să vegetaţi pe lume
Ca şi arborii să fiţi
Si de bine şi principii
Nu vi-i greu să mai vorbiţi ?
Ce-mi strigaţi de libertate,
De patriotismul sfânt
Când vândut-aţi mamă, soră
Şi-al străbunilor mormânt.
Libertatea-i punga voastră,
Punga-i sacrificiul vostru,
Cine nu-i ca voi la pungă
Patriot - e hoţ, e monstru!
Oh ! lăsaţi-mă în pace,
Liniştea nu-mi turburaţi,
Datu-v´am în veci desgustul;
Mergeţi, pacea mi-o lăsaţi !
1881
CĂTRĂ SĂRĂCIE
Sărăcie, Sărăcie,
Blăstămatu-te-am eu oare
Când cu buza-ţi arzătoare
Sărutai gâtul şi fruntea
Şi de mână mă duceai
Ca să trec în grabă puntea
Unui trai de vijelie,
Sărăcie, Sărăcie ?...
Sărăcie, Sărăcie,
Să fii binecuvântată;
Fără mamă, fără tată,
Dus de viţiuri, dus de rele,
De-ai desfrâului iuţi cai,
N´am mânjit zilele mele
Bându-ţi apa ta sălcie
Sărăcie, Sărăcie !
Sărăcie, Sărăcie,
Cu-al tău vin plin de acrime
A avuţilor lungi crime
Le-am udat şi blăstămat
Şi sărac, purtat de grijă,
De puternici insultat,
Pentr-un ţel viaţ´am dat...
Ducând fruntea cu mândrie,
Sărăcie, Sărăcie !
Sărăcie, Sărăcie,
Ai păzit a mea onoare
De ispita ´nşelătoare
Şi de viţii ai păzit...
Când prin glasul lung de spijă
Anunţa-vor c´am murit,
Ca un geniu mult iubit,
Chipul tău deasupra-mi fie
Sărăcie, Sărăcie !
UN RĂSPUNS
Aţi zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii.
Aţi zis-o: e de faţă Malthus cu-ai lui adepţi:
În lupta pentru viaţă, la masa fericirii,
N´au loc copii noştri; aţi zis-o şi-o ziceţi.
Aţi zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,
A pumnului domnie de sus şi până jos,
Progresul stă în luptă şi una câte una
Iluziile voastre cădea-vor sgomotos.
Aţi zis-o: trebuieşte un piedestal de crime
Cu lacrimi şi cu sânge de veacuri cimentat,
Ca cei aleşi din fire să iasă din mulţime
Spre-a duce omenirea spre ţelul depărtat.
Aţi zis-o: visătorii de legi umanitare
Nebuni şi fără ţintă poporul răzvrătesc:
Cum soarle se mişcă pe veşnica-i cărare
Pe-acelş drum va merge curentul omenesc.
Aţi zis-o; mâne însă a voastră cuvântare
De-om lua-o n noi nebunii, de-om zice tot ca voi:
„În lume stăpâneşte acel ce e mai tare”,
Cu lacrimi voi veţi plânge, voios vom râde noi !...
LUMEA MOARTĂ
Oh ! naivi în gândul vostru,
V´a trecut idee oare,
Că sătui de gândul nostru
Şi orbiţi de-a lui splendoare
Noi c´un vis ne-am mulţămi !
Credeţi voi că dac-am şti
Că durerea-i soarta noastră
Şi plăcerea soarta voastră
Cât pământul va trăi,
Am ţinea noi lumea ´n spate
Ca giganticul Atlas
Nesvârlind-o mâni departe
Ca pe hârbul unui vas ?
Căci dece am trăi oare
Pe-acest glob mic de pământ,
Când durere şi plânsoare,
Nedreptatea sdrobitoare
E din leagăn la mormânt !
Pentru voi e numai lumea:
V´am lăsat-o şi din ea
Ne-am tot duce trecând culmea
Astei vieţi – atât de grea,
Sau cuprinşi de indignare
Am mina-o şi râzând
Am trimite-o la plimbare
Ca o crudă blăstămare
Cătră cerul vostru blând...
Cu făptura lui stupidă
A lui faţă am lovi
Şi prin calea lumii vidă
Ca o bombă am porni...
Ne-am tot duce-duce-duce
Printre sistemi şi planeţi
Cum să duce-un cântec dulce
Spus de harfe de poeţi!...
Am scăpa de nedreptate,
Voi de noi şi noi de voi,
Şi´ntr´a morţii largă parte
Toţi vom fi, frate cu frate,
Morţi pe câmpul de război...
Şi´n a haosului pace,
Pe-a veşniciei poartă
Se va scrie: „Aici zace
Lumea moartă!...”
ÎN AJUNUL ANULUI NOU
Te duci în veşnicie, bătrân cu ghebu´n spate,
Saturn la el te chiamă păcatele să-i spui,
Şi proasta omenire gonindu-te departe,
Cu flori primeşte ´n sgomot pe-al timpului nou pui !
Ba spun poeţii încă că pruncu-i plin de glume,
Că fericirea este în cornul lui, că mâne
Mai mândru răsări-va alt soare pentru lume,
Că pacea şi dreptatea vor lua a vieţii frâne!
An nou! an vechi! pe lume tot rele o s´aducă;
Urcaţi-l azi în slavă şi mâni l-îţi blăstăma,
Războiul roş de sânge zăbalele îşi muşcă:
Tiranii vor războaie; războaie vom purta.
Te duci, moşneag, purtându-ţi pe spetele-ţi curbate
Volumul gros de fapte ce´n cale ai privit:
Popoarele în prada mizeriei turbate
Şi-un tron prin dinamită în aer asvârlit!
An nou! ce lucruri nouă aduci pe lume, spune,
Sub forma tinereţii n´ascunzi vre un bătrân ?
Ne-aduci oare alinul, eşti sol de vremi mai bune ?
Cu cine eşti: cu robii – sau eşti cu-al lor stăpân ?
O parcă văd la anul cum lumea ´nsângerată
Te va goni cu chiot, cu plânset, cu fiori...
Dar, vai! Ca să salute din suflet bucurată
Alt prunc, alt an, ce sigur nu-i va duce flori !
VEACUL NOSTRU
Veacul nostru de lumină, eacul nostru de lumină !
Oh ! cu manta, faţa voastră o ascundeţi, farisei,
Pe cap puneţi azi cenuşă şi cu-a bâlciurilor tină
Vă mascaţi, voi, purtătorii luminoaselor scântei !…
Unde, unde vi-i lumina ? Când popoarele ´nvrăjbite
De tirani, ca vite duse, între ele se omor,
Când voi puneţi, o, nemernici, arme nou descoperite
La picioarele acelor ce duc vrajba în popor,
Şi când fabricile cântă fabricând a lumii moarte,
Când fanfarele şi tunul pretutindene răsun,
Când înalta chibzuinţă stă ´ntr´aceea, de se poate
Să hrăniţi cu oameni veşnic, flâmânzitul vostru tun,
Când Europa clocoteşte de lung strigătul Irlandei,
Când dreptatea şi frăţia de pe lumea au sburat,
Când o neagră profeţie ca aceea a Casandrei
Nu vă moaie învrăjbirea – veacul nostru-i luminat ?…
Nu; ascundeţi-vă faţa în veşmântul desfrânării,
Şi în glodul mascaradei, comedia vă sfârşiţi !
Oh! veni-va şi şuvoiul ce cu furia-aşteptării
Va spăla glodul în care voi vă naşteţi şi muriţi.
1881
