marți, 17 februarie 2015

PETREA PROSTUL - de Ioan Slavici







Ioan  Slavici 1848 - 1925







A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un om care era bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor. Avea ogradă largă de se puteau învârti în ea de șapte ori câte șapte care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare și șure, grajduri și șoproane și fel de fel de alte olate; avea țarini întinse, vii și livezi, crânguri și fânețe; avea boi de jug și cai de ham o mulțime, vaci cu lapte cireada întreagă, turme de porci, de oi și capre; nici că se poate spune ce n-avea, căci în belșug îi erau toate. Pe deasupra îi mai făcuse Dumnezeu parte și de trei feciori, tot unul și unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauți pereche, iar cel mai mic, Petrea, și mai prostănac, căci, de ! ori și cât ar fi trăit în lume, el tot mai mic, tot prâslea rămânea.

S-a nimerit că omul acela, așa bogat cum era, a trăit, ca toți oamenii, cât i-a ținut firul vieții, apoi a murit, lăsând cu limbă de moarte ca cei trei ficiori ai lui să împartă bogățiile rămase frățește, fără de gîlceavă între dânșii.

— Hm! Ce-i aia !? întrebă Petrea nedumerit, cum se face când se împarte frățește ?

— Cum se face ? răspunse fratele cel mare, care era și mai cuminte. Foarte ușor se face ! împărțeala frățească: iai din toate câte trei, zici: "Una mie, una ție și una lui" și bagi de seamă ca toate trei să fie la fel. Ai înțeles ?

— Am înțeles, grăi Petrea dumirit. Iai, zici și ții odată cu capul să fie la fel.

— Pentru ca — adăugă fratele mezin, tot cu minte și el — nici înșelat să nu fii, nici pe altul să nu înșeli.

— Nici, nici ! grăi iar Petrea, acum de tot dumirit.

După ce i-au făcut dar tatălui lor o înmormântare cum se cuvenea unui om de seama lui, cei trei frați se apucară să facă împărțeala frățească a moștenirii ce le rămăsese de la dânsul : „una mie, una ție și una lui".

E însă mai greu s-o faci decât s-o zici.

Lasă că erau atât de multe și de deosebite lucrurile pe care aveau să le împartă, încât ei steteau și se uitau zăpăciți unul la altul, neștiind de unde să înceapă și cum să urmeze, dar mai era și alta.

— De ! zise Petrea. Toate sunt ale noastre și-o să le împărțim cum le vom fi împărțind; unde pun eu însă pe ale mele ?

— Așa e ! grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau mai cu minte. Unde să le pună fiecare pe ale sale ?

Era lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă înainte de toate, curtea cea mare și largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale sale.
Cum s-o împartă însă ?

— Cât mie, atît ție și atât lui, zise Petrea, care ținea să se împlinească-ntocmai voința tatălui său și știa acum ce fel să face împărțeala frățeasca.

După multă bătaie de cap, frații luară între dânșii înțelegerea ca cel mai mare, ca mai mare, să se așeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să treacă la stânga, iar cel mezin, ca mezin, să rămâie la mijlocul ogrăzii, apoi începură, mergând Petrea și fratele mai mare spre mijloc, iară fratele mezin spre Petrea — să-și măsoare fiecare cu pasul său partea: „unu eu, unu tu și unu el" Când Petrea ajunse pept la pept cu fratele său mezin, împărțeala era făcută și avea fiecare unde să pună pe ale sale.

Mai rămânea, nu-i vorbă, neîmpărțită bucata de la mijloc, până la partea fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gâlceavă, au împărțit-o frații mai mari între dânșii.

— Așa! grăi Petrea, și-a făcut fiecare parte dreaptă. Hai la celelalte !

— Haid'! ziseră frații lui.

Fiindcă găinile alergau în toate părțile și nu țineau seamă de împărțeala făcută, ci râcăiau și ici, și colo, hotărâră să le-mpartă, ca să ție fiecare pe ale lui în partea lui.

„Una mie, una ție și una lui" — nu e nimic mai ușor. Rămase însă în cele din urmă un cocoș: ce să facă cu el ?

Ba că mie, ba că ție, ba că lui...

— Haid' să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigera și să-l mâncăm ! grăi Petrea.

Mai frățească împărțeală nici că s-ar fi putut.

Îi tăiară dar gâtul, îl jumuliră, îl traseră în frigare și-l fripseră.

— Stați ! strigă acum Petrea. Fiindcă fui mai 'naite la margine, lăsați-mă acum pe mine la mijloc.

— Bun ! zise fratele mai mare, și-apucă el o pulpă, fratele mezin altă pulpă, iar lui Petrea îi rămase târtița; el o aripă cu o parte din piept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din piept, iar lui Petrea îi rămase gâtul, pe care e, precum se zice — atâta carne, că nu e nimeni în stare s-o ciugulească toată.
Porniți o dată așa, așa au și dus-o strună înainte; și le-au împărțit toate câte erau în casă și-mprejurul casei, și rațe, și gâște, și curci, și oi, și capre, și porci, și cai, și boi, și unelte de tot felul, și lucruri din casă, zile întregi de-a rândul au tot zis „una mie, una ție, una lui", și și-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine între frați.

A rămas în cele din urmă să facă împărțeala casei, a hambarelor și a șurilor, a grajdurilor și a șoproanelor și a celorlalte olate ce mai erau împrejurul ogrăzii celei mari.

— Asta e asta ! grăi fratele cel mai mare și mai cu minte. Cum să-mpărțim casa, care e mare, frumoasă și cu multă lărgime, dar una singură !?

— Asta e, vezi, asta ! grăi și fratele mezin. Cum să-și ieie fiecare partea ?

Petrea se uită mirat când la unul, când la altul.

— Cum !? zise el. Tot cum le-am împărțit și pe celelalte: „una mie, una ție, una lui", și bagi de seama ca să fie la fel.

Au sucit-o frații și au învârtit-o, s-au gândit și socotit, au chibzuit și au răschibzuit și în cele urmă au ajuns, ca oameni cu minte, să înțeleagă că tot nu le râmâne decât să dărâme casele și hambarele, grajdurile și șoproanele, șurile și celelalte olate și să-și facă fiecare partea din toate: „una mie, una ție și una lui".

S-au pus dar pe muncă grea și au asudat și azi, și mâne, și poimâine, dar nu s-au lăsat pân, ce n-au făcut împărțeala frățească.

— Halal să ne fie ! grăi fratele cel mare și mai cu minte. Mult a fost, puțin a rămas; să ieșim acum la țarini și la livezi, la vii și la crânguri, la fânețe și la imașuri.

— Să ieșim ! grăi fratele mezin.

— Să mergem ! grăi Petrea, care înțelegea și el că numai asta mai rămâne.

Nu-i însă chip să-i împaci pe oameni când au să împartă ceva între dânșii. Chiar frați să fie, ei se gâlcevesc pentru te miri ce lucru de nimic când li se pune ceva de-a curmezișa.

Au ieșit cei trei frați și-au început să-și măsoare după rânduiala făcută o dată cu pașii săi partea: „una mie, una ție și una lui". Au împărțit și via butuc cu butuc, și livezile pom cu pom. și crângurile copac cu copac, și tufă cu tufă, dar când au ajuns la imașul unde păștea cireada de vaci s-au încurcat. Au făcut, nu-i vorbă, împărțeala vacilor și a vițeilor, tot: „una. mie, una ție și una lui", „unul ici, unul colo și unul dincolo". Mai 'era însă și taurul, ăsta singur el în întreaga cireada, și taur să-i tot cauți perechea și să tot alergi și să n-o poți găsi, și mare, și lat în piept, și puternic în cerbice, și cu capul mic, si cu coarnele mari și țapoșe, și cu niște ochi mari, încît să te uiți în ei si s-o rupi la fugă! S-alergi pe la toți împărații și asemenea taur n-o să găsești.

— Dar cu ăsta ce facem ? întrebă fratele mai mare, care știa ce va să zică un taur frumos — fală în lume, nu altă !

— Asta e, vezi, ce facem cu ăsta !? grăi fratele nezin, care știa și el.

— Ce să facem !? răspunse Petrea. Ce am făcut cu cocoșul: îl tăiem, îl jupuim, îl frigem și-l mâncăm.

— Ferit-a sfântul ! strigară cei doi frați mai mari într-un glas. Cocoșul e cocoș, iar taurul e taur !

Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ținea fiecare ca taurul să rămâie întreg și să fie al lui și numai al lui, și s-ar fi încăierat în cele din urmă frații dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui Petrea un gând bun.

— Știți ce !? grăi dânsul. S-o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare câte un grajd si, când grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul: în al cărui grajd va intra, al aceluia să fie !

— Așa să facem ! ziseră ceilalți doi, care nu se îndoiau nici unul, nici altul că va ști să potrivească lucrurile așa, ca taurul în grajdiul său să intre.

Fratele cel mai mare, isteț mare minune, căută dar pe cei mai vestiți zidari și meșteri de tot felul și se învoi cu ei ca să-i zidească un grajd frumos cum n-a mai fost, cu fel de fel de turnulețe și floricele, încât taurul să alerge cu ochii închiși la el după ce-l va fi văzut.

Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul ca grajdiul să-i fie pe cât se poate mai și mai decât al fratelui său mai mare.

Petrea, prostănac cum era, trăgea și el cu ochiul și stătea buiguit, nu știa cum să înceapă, cum să umeze mai departe și amâna lucrurile de azi pe mâne.

Degeaba-i dedeau zor ceilalți doi, căci el zicea mereu: „Grija mea ! De mine să nu vă doara capul !"

După ce frații mai mari își isprăviră fiecare grajdul, mare frumusețe amândouă, încit nu mai știai ce să zici, ei nu mai voiră să aștepte și nu-i rămase lui Petrea decât să-și facă și el în pripi ceva ce seamănă a grajd. Se duse dar în crângul lui, tăie cîțiva copaci, încarcă vreo trei care de crăci cu frunzar și-și alcătui în pripă un fel de covergă cu pereții de frunzar și cu acoperișul de șovar verde.

Râdeau frații lui în pumni, dar și lui îi râdea inima de bucurie când se uita la verdeața cea frumoasă.

Dar când au adus taurul și i-au dat drumul la mijloc, între cele trei grajduri, și l-au lăsat să-și aleagă după plac adăpostul !?

Era zi de vară, caldă și cam cu zăduf; musculițele de tot felul deteră din toate părțile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătina mereu din cap și se apăra cât putea, făcîndu-si vânt cu coada. Orișicât de frumos și de puternic, el tot fire de bou avea, și nu vedea nici turnulețele, nici floricelele, ci se plimbă câtva timp mai încoa, mai încolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeață și intră în coliba lui Petrea, dar intră încât nici cu bici de foc nu l-ai mai fi putut scoate.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră-ncremeniți, arși, fripți.

— Prost dobitoc ! grăi cel mai mare. Care va să zică, s-a mântuit: a intrat, Petre, la tine și al tău e.

— Asta e, vezi, asta ! grăi cel mezin. A luat-o prostește și n-ai ce să-i mai faci.

Nu degeaba se zice, că prostul și norocul umblă pe același drum și la tot pasul se întâlnesc.

Mare catran pe cei doi frați mai mari când îl vedeau pe Petrea fălindu-se cu taurul lui ! Lasă că râvnea fiecare la el, dar nici că era așa frumuețe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă el ? cum să-i poarte de grijă !?

— Măi Petre, grăi fratele mai mare. Hai să facem una, ca să fie făcută: dă-mi taurul mie, că-ți dau pentru el a patra parte din partea mea.

— Atâta dau și eu ca să mi-l dai mie ! strigă fratele mezin, că om sunt doară și eu.

Petrea se uită zăpăcit când la unul, când la altul din frații lui. Ar fi dat, ca să nu fie gâlceavă, dragă inimă, taurul, dar nu știa căruia dintre amândoi să-l deie, căci împărțeala fusese făcută frățeste și a patra parte a unuia era întocmai a patra parte a celuilalt.

— De ! ce să fac ?... zise el. Care dă mai mult, acela să-l aibă și să-l stăpânească.

— Dau jumătate ! strigă fratele mai mare.

— Dau și eu tot atît ! se îndărătnici cel mezin.

— Dau trei pătrimi ! strigă iar cel mare.

— Dau și eu tot atît! se îndărătnici cel mezin.
— Dau tot ce am !

— Dau și eu !

Așa sunt oamenii când se îndrăcesc: chiar frați să fie, nu se dau, nu se lasă, și dacă fratele cel mai mare și-ar fi dat și căciula pe deasupra, și-o dedea și cel mezin pe a lui. Pace și înțelegere frățească nu mai era cu putință decât dacă Petrea-și păstra taurul.

Ba nici așa.

De câte ori Petrea-și scotea taurul la pășune și frați-l vedeau, cearta era gata.
Era destul ca fratele mezin să se uite la el, pentru ca fratele mai mare să se facă pară de foc și să-i strige:

— Ce te uiți așa !? Degeaba, că nu e al tău !

— Dar nici al tău ! răspundea fratele mezin. Iar de acolo înainte cearta se întețea și se nădea, încât îi prindea noaptea ocărându-se unul pe altul.

Iar dacă nu se uita fratele mezin la taur si se făcea că nu-i pasă, fratele mai mare crăpa de necaz si striga:

— Nu-l vezi ? chiorule !

— Las', că-l vezi tu, îi răspundea celalt, și iar se întețea și se înnădea cearta.

„Vai de maica mea ! își zicea Petrea. Mare pacoste taurul acesta ! Ce să fac cu el ca să scap de gâlceavă !? Tot mai bine ar fi fost să-l tăiem, cum am zis eu."

Vai ar fi fost însă de capul lui dacă s-ar fi încumătat să-i pună cuțitul în piept, căci l-ar fi făcui mis-fărimiș fratele mai mare si cel mezin.

— Am, — zise el, — să-l duc la târg și să-l vând, ca să scap de el, celui ce-mi va da mai mult.

Așa a și făcut.

Într-o dimineață, când l-a scos la pășune, nu l-a mai oprit la vaci, ci a plecat cu el la târg, ca să-l vândă.

Petrea la târg ! Mare încurcătură ! Să-i zici „prostul târgului", și nu alta !
Nu mai fusese adecă Petrea la târg, nu știa ce e târgul și cum se târguiesc oamenii ; știa numai așa, din auzite, că la târg e multă lume și încă mai multă vorbă, că unul întreabă, iar celălalt dă răspuns și că cel ce vrea să vândă mai scade din preț, dacă nu i se dă cât cere.

„Las' pe mine, că știu eu ! își zise el. Pe mine n-are nimeni să mă prostească."

Apucând drumul de țară care ducea spre târg, el mergea a-ndelete, ca omul care n-are grabă și știe să-și facă treaba, taurul înainte si el pe urma lui, taurul mugind din când în când, iar el ici fluierînd, ici cântând din frunză.
De la o vreme, începu să întâlnească oameni care se întorceau de la târg.

— Bun întâlnit, vere ! îi zise unul mai doritor de vorbă. Frumos taur ! îl duci la târg? Ți-e de vânzare ? Ce ceri pe el ?

„Hait ! am sosit în târg ! își zise Petrea. Acum țin-te bine și nu te da !"

— Mulțam dumitale ! îi răspunse apoi drumețului. Mi-e și-l duc și cer o mie de lei si o sută de gologani și zece parale, și cer atât, ca să am de unde să mai las.

— Mulți bani, dar si taurul e frumos, îi răspunse omul, care n-avea gând să cumpere și-și căută de drum.

Peste puțin se întâlni Petrea cu alt om.

„Așa-i la târg: unul pleacă și altul vine", își zise el.

— Frumos taur ! grăi și acesta. Ți-e de vânzare și-l duci la târg: ce ceri pe el ?

— Nouă sute nouăzeci și nouă de lei și nouăzeci și nouă de bani si nouă parale, răspunse Petrea, ca să arate că știe să se târguiască.

Drumețul se uită cam cu coada ochiului la el și-și căută de drum.

Iar se-ntâlni apoi Petrea cu alt drumeț și cu iar altul, la fiecare pas cu câte unul, cu mulți de-a rândul, și toți ziceau că e frumos taurul și-l întrebau ce cere pe el, iară el, om care știe să se târguiască, scădea mereu din preț și-a tot scăzut până ce nu mai avea ce să scadă.

„Mare bucluc pe capul meu taurul acesta ! își zise el amărât. Toți întreabă, dar nici unul nu stă la târg. Ce va fi având taurul acesta de nu vrea nimeni să-l cumpere !?
Ar fi fost în cele din urmă-n stare să-l deie și de pomană — numai să scape de el.
Iată, în sfârșit, și unul care voia în adevăr să cumpere.
Acesta se suci, se-nvârti-mprejurul taurului.
Se uită la peptul lui și zise:

— Frumos pept !

Se uită la cerbice și zise :

— Minunată cerbice !

Se uită la cap și la coarne și zise:

— Așa cap și așa coarne, mai înțeleg și eu ! Ei, ce să-ți dau pe el ?

— Un leu — răspunse Petrea — și un gologan și o para: nu mai am din ce să scad.

Omul se uită încruntat la dînsul.

— Spune vorba de om cu minte — îi zise — și nu-ți bate joc de mine ! Prea e frumos taurul ca să mi-l dai cu așa preț și să vede că vrei să mă iei drept cine știe cine...

„Ahaha ! își zise Petrea înviorat. Știu acum și eu de ce nu vrea nimeni să-l cumpere: prea e frumos, și se tem, precum se vede, toți, ca să nu le fie pricină de gâlceavă, cum mi-a fost mie, la casă."

— Să vii mai târziu, îi zise apoi omului, c-o să ne înțelegem.

După ce apoi omul își urmă drumul și se mai depărta, făcu Petrea ce făcu și rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni că ele sunt prea de tot frumoase.

— Frumos taur ! grăi un trecător. Păcat că are numai un corn !...

Iar făcu Petrea ce făcu, și-l rupse și pe acesta, ca să nu se mai oprească ochii lumii asupra lui.

Mai merse cît mai merse așa cu taurul ciut și ciuf. Călca țanțoș și-și purta nasul în vânt, ca omul care a știut să facă treabă bună. Acum însă drumeții treceau înainte fără ca să-l mai întrebe dacă vinde ori nu taurul și cât cere pe el.

"Se vede că-i supără urechile cele mari, care atîrnă de să văd cât colo", zise el, și-i tăie taurului mai întâi urechea de la dreapta, apoi cea de la stânga, ba în cele din urmă și coada, ca să nu-i mai atârne nimic.

Te prindea mila cînd te uitai la bietul de dobitoc ciopârțit și pocit, dar Petrea mergea tot țanțoș în urma lui, căci știa, că nimeni n-o să mai zică și acum că prea e frumos, nimeni n-o să se mai gîlcevească pentru el.
Nu-l mai întreba însă nici acum nimeni care e prețul la care ține, și-i se urâse omului să-l tot ducă și să meargă după el.
Păcatele mele ! își zise el. Ce-a căzut taurul sta năpaste pe capul meu !? îmi vine să-i dau în cap, ca să se mântuie odată !"

N-a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o. și l-a spetit de unul din picioarele de dinapoi, încât călca biata vită șoldiș și abia se mai mișca de ici până colo.
Drumul de țară trecea când printre țarini, când pritre livezi și fânețe, când iar printre crânguri și păduri, cum trec toate drumurile care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrână — codru, nu alta, — taurul, chinuit cum era, s-a oprit în umbra unui copac bătrân și noduros, s-a lăsat jos și n-a voit să meargă înainte.
"Bună și asta, zise Petrea, că obosit sunt acum și eu și zor prea mare nu avem. Așa e când mergi la târg: mai mergi, mai te oprești, ca să faci popas, și iară mergi, și iar te oprești, că vreme e destulă pentru omul care n-are altă treabă."

Era așa cam prin amurgul serii, și se pori vântul, încât fremăta codrul.
Copacul cel bătrîn și noduros pare-mi-se că scorburos, căci începu să scârție din când în când în bătaia vântului, și de câte ori scârțâia, se pornea din el un sunet parc-ar fi scuturând cineva, undeva, o pungă de bani.
Petrea trase cu urechea.
Lihnit cum era să-și vândă taurul, ca să se scape de el, era în stare să intre în târg și cu copacii din codru.
„Mare minune! își zise. Te pomenești că e fermecat copacul acesta, copac năzdrăvan, care vorbește pe scârțâite !"

— Nu cumva-ți vine să cumperi taurul de s-a oprit tocmai aici la tine ? întrebă dînsul.

"Scârți ! scârți !" făcu copacul clătinat de vânt și iar s-auzi ceva parcă s-ar fi scuturând o pungă cu bani.

"Cum ai zis !? grăi Petrea. Marți, marți ? Să ți-l dau, că-mi dai banii marți ?"

Scârți ! scârți !" făcu iar copacul.

"Bine, fie și marți, grăi Petrea. Se fac daraveri și pe așteptare, și mare lucru nu e să aștept până marți. Vorba omului e vorbă: un leu, un gologan și-o para și vin marți să-mi iau banii."

"Scârți, scârți, scârți !" făcu copacul și-a treia oară, și de aci înainte putea Petrea să se-ntoarcă cu gândul împăcat acasă.

S-a și întors liniștit și a-ndelete, ca omul care și-a făcut treaba și știe că nu mai are nici o grije.

A dat însă de dracul după ce a ajuns în fața fraților săi.

Se bucura, ce-i drept, cel mare că n-o să mai poată vedea cel mezin taurul, cel mezin, că cel mare n-o să-l mai poată vedea, și se bucurau amîndoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucura și a scăpat de gâlceavă; au sărit însă amândoi ca înțepați de vespe când au aflat cui i-a fost vândut taurul.

— Auzi, prostul târgului ! strigară ei. Curat ca în poveste, să intre în vorbă cu copacii de la marginea drumului și să părăsească așa frumuseță de taur zicând că l-a vândut !

Las' pe mine, că știu eu ce-am făcut ! răspunse Petrea tare încredințat c-o să-și ia banii, prețul taurului.
S'a și dus marțea viitoare, cum fusese vorba, ca să și-i ceară, dar copacul făcea si acum: „Scârți, scârți !"

Împrejurul copacului erau risipite ciolanele taurului, pe care-l mâncaseră, precum se vede, lupii.

"Cum ai zis !? grăi Petrea. Iară marți, altă marți !? Taurul l-ai mâncat, precum văd, până la ciolane, și cu banii mă amâni !? Haid', fie și asta ! Te mai aștept, că pe așteptate ți l-am dat, dar să știi că marțea viitoare nu mai vin cu mâna goală, ci iau cu mine securea și ori îmi iau banii, ori te tai — parcă n-ai fi stat niciodată în picioare.

Așa a și făcut.
Marțea viitoare a luat cu el securea — un securoi, nu glumă, și, fiindcă copacul tot scârțâia și numai scârțâia și acum, Petrea s-a suflecat, și-a mai strâns cureaua de la brâu și dă-i cu securea, dă-i cu toată virtutea, ca să-l crape si să-l doboare ca pe un nemernic care nu se ține de vorbă.

Copacul acela era scorburos, și-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost, fugind, pesemne, de niscaiva dușmani care-l urmăreau și neputând să-și ducă cu sine comorile, le-a ascuns în scorbură, cu gândul de a veni apoi — așa, mai pe furiș — ca să și le ia. Se vede, însă, că n-a mai putut să se întoarcă, deoarece, crăpând copacul la loviturile de secure, deodată începură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimții neatinși, noi-nouți și sclipitori parcă ar fi ieșind chiar acum din tipar.

— Așa mai vii de acasă ! grăi Petrea mulțumit. Acum ne mai ajungem la vorbă. Ne cam încurcăm, ce-i drept, că n-ai, precum se vede, mărunțiș, dar o s-o descurcăm și asta !

El luă apoi din grămadă un galben și plecă cu el acasă, pentru ca să-l schimbe, să-și ia leul, gologanul și paraua și să se întoarcă dup-aceea om cinstit, cu restul.

Frații lui, cel mai mare și cel mezin, se uitară zăpăciți unul la altul când aflară cum a dat el de bani. Vedeau ei că în scorbura copacului e o comoară și că mare prostie a făcut Petrea de n-a luat-o întreagă de acolo.

— Măi ! Tare ești prostănac ! îi zise fratele mai mare. Nu vezi tu că copacul nu s-a târguit cu tine, ci ți-a zis să vii marți și să iei drept preț al taurului tot bănetul ce vei fi găsind !?

Cam așa i se păreau și lui Petrea lucrurile, căci copacul în adevăr nu se târguise.

Dar e mult bănetul, foarte mult ! grăi dânsul.

— Mult, puțin, cât o fi, întâmpină fratele mezin, norocul nostru e ! Fiindcă taurul era singur și nu l-am putut împărți, am lăsat-o la un noroc și norocul e că putem împărți galbenii frațește, cum a lăsat cu limbă de moarte tata, fie iertat. „Unul mie, unul ție și unul lui !"

Asta o înțelegea și Petrea: dac-așa a lăsat tata cu limbă de moarte, așa trebuia să fie.

Și-au înjugat dar frații boii, fiecare la carul său și au plecat să împartă comoara, s-o ridice să-și aducă fiecare partea acasă.

Haide-haide, încetișor, cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: „unul mie, unul ție și unul lui", cu băgare de seamă, ca nici să nu înșeli, nici înșelat să nu fii, mai răsufli puțin, mai schimbi o vorbă: pe înserate plecaseră, iar când s-au pornit cu carele încărcate de galbeni spre casă, era în amurgul dimineții și se mai porniseră și alții la drum.

— Am pățit-o ! grăi fratele mai mare când zări un șir de care ce veneau din cealaltă parte spre dânșii. Te pomenești că prind de veste că avem bani în care și ne omoară, ca să ia banii de la noi. Voi să nu fiți însă proști, ci să le spuneți, dacă vă vor fi întrebând, că aveți în car fie porumb, fie mălai mărunțel, fie orz pentru păsări.

— Așa o să facem ! răspunse fratele mezin.

Întâlnindu-se apoi cu drumeții, aceștia le deteră, cum se obișnuiește între oameni, binețele cuvenite și-i întrebară de unde până unde și ce duc în care.
Iacă, niște porumb, minți fratele mai mare.
Iacă, niște mălai mărunțel minți fratele mezin.
Petrea însă nu mai mințise încă în viața lui, nu știa să mintă nici acum și nu știa ce să răspundă.
Ca să nu supere însă pe frații lui, el o scaldă în două ape.

— Bani buni, răspunse el, așa știu eu, dar nenea zice să vă spun că e orz pentru păsări.

— Bani buni să iei pentru el ! răspunseră drumeții căutîndu-și de drum.
Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă !

În carul fratelui mai mare era porumb și numai porumb, în carul fratelui mezin era mălai mărunțel și numai mălai mărunțel, iar în carul lui Petrea rămăseseră întregi și neatinși galbenii pe care-i încărcase.

Cei doi frați mai mari rămaseră uitându-se buzele umflate unul la altul. Știe însă omul dește să iasă din orișice încurcătură.

— Vezi tu, măi, ce e norocul când se ține de capul omului ! zise fratele mai mare. Ce am face noi cu atâta bănet dacă n-am avea ce să mâncăm. Ca să nu murim de foame, Dumnezeu a rânduit ca unul să aibă porumb, altul mălai mărunțel, iar al treilea bani, ca să le împărțim frățește toate. O baniță mie, una ție și una lui !

— Cum a lăsat tata cu limbă de moarte, grăi Petrea, care înțelegea si el că așa are să se facă.

Se puseră dar din nou la împărțeală.

Cînd colo... caută încoa, caută încolo, scociorește, răstoarnă-le toate de-a valma, fă-le val vîrtej: n-aveau si n-aveau la casa lor baniță, cu care să măsoare.

— Haid'! îi zise fratele mai mare lui Petrea, dă fuga în vecini, la popa, și roagă-l să ne împrumute până pe-nsărate banița lui. Să nu te pună însă păcatele să-i spui că avem și bani de împărțit, te pomenești că se pune la pândă, și-i hapsân popa, face ce face ca să rămânem fără de ei.

— Mie-mi spui !? răspunse Petrea. Las' pe mine, că știu eu cum să-l iau pe popa !

Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior în prag cu altul în portița popii.

— Să ne dai, zise, până pe-nserate cu împrumut banița, că ți-o dăm cu camătă cu tot, dar să nu crezi că sunt niscaiva bani ceea ce măsurăm cu ea. E porumb și mălai mărunțel și ce-o mai fi.

Popa îi dete banița și rămase pus pe gânduri. Nu i se părea lucru curat vorba cu banii. De ! îl știa pe răposatul om bogat, și mare minune n-ar fi fost sa le fi lăsat feciorilor săi vreo comoară, pe care o împart „cu banița mea între dânșii
De! mai știi !? își zise. Nici cu gândul n-ai gândi de unde-ți sare iepurele ! Ia să-mi caut eu treabă."

Un rând dar, două, umplură și deșertară frații, și cânele începu să latre, așa, mai rar, apoi tot mai întețit și în cele din urmă parcă l-ar fi apucat ceva totul de aproape. Nu mai rămânea îndoială că e prin apropiere cineva care dă năvală și nu vrea o dată cu capul să o ieie înapoi.

— Teamă mi-e, Petre, zise fratele mai mare, iar ai făcut vreo prostie și popa stă la pândă, lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te și vezi, ce e și cum.
Petrea ieși într-o săritură și, ieșit, rămase cu gura căscată. Ce era adecă ?

Popa, nemaiputându-și stăpîni râvna, în adevăr ieșise, ca să steie la pândă. Când era însă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cânele și a sărit la el. Dă cânele să-l tragă jos, dar dă și popa să sară înapoi și, cum era cuprins de spaimă, și-a pierdut sărita, a căzut într-un par și-a rămas înfipt în el într-o țeapă, încât se zbătea ca vai de el dând din mâni și din picioare.

Aoleo ! strigă Petrea și, om milos, alergă să-i vie într-ajutor și să-l scoată cumva din țeapă.

Popa se zbătea însă ca scos din minți, și cu cât mai rău se zbătea, cu atât mai adânc intra parul ascuțit în el. Cînd Petrea sosi la el, parul era intrat adânc de tot și abia mai putu să prindă vorbele:

— Săi, taică, și mă scapă, că n-o să mai stau cît voiu mai trăi la pândă !

Nici n-a mai stat, că acolea i s-au înfundat zilele.

— Am pățit-o ! strigă Petrea cuprins de groază după ce se întoarse la frații lui. A murit popa tras în țeapă și-o să ne scoată pe noi vinovați de a-l fi omorât.

Fratele mezin, cuprins și el de groază, luă ce-i căzu la îndemână, sacul cu galbeni în spinare, și-o porni gata de fugă.

— Stați, măi ! strigă fratele mai mare, care era și mai cu minte. Ați căpiat, de-o luați atât de-a razna !? Domol, cu chibzuială, că graba strică treaba ! Să-l luăm pe popa de acolo unde-o fi, să-l aducem aici, să batem un cui mare în ușă și să-l spînzurăm de el, că lumea o să zică că a venit să fure și, temându-se ca nu cumva să fie prins, s-a spânzurat el însuși.

— Așa-i ! grăi fratele mezin dezmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul și să-l spânzurăm.

Cât ai da din palme, o și făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa, fratele mai mare cu un sac de galbeni înainte, fratele mezin cu alt sac după el, iară Petrea, ca cel mai mic, în coadă cu un sac de mălai mărunțel, ca să aibă și de mîncare.

— Trage, prostule, ușa după tine ! strigă fratele mai mare fără ca să se mai uite înapoi.

— Să trag ușa după mine !? Cum s-o trag !? își zise Petrea buimac.

El aruncă sacul, scoase ușa din țîțîni, o luă cu popă cu tot în spinare și porni după frații săi, care se duceau cum se duce omul care vrea să scape de o primejdie mare.

S-au dus ei așa și s-au tot dus, pînă ce n-au ajuns într-un codru des, unde i-a prins noapte

— Ptiu ! spurcăciune de om ! strigă fratele mai mare când îl văzu pe Petrea ducând ușa-n spinare cu popă cu tot.

Era-n codrul cel des și-ntunecos urât să tot fugi. Se auzea, parcă, pe ici, pe colo clefăit de lupi, normăit de urși și scrâșnituri de fel de fel de alte fiare, care puteau în fiecare clipă să sară la ei și să-i sfâșie, ca să-și facă pofta de fiare. Popă mort în spinare le mai trebuia lor !? De unde știi ce e-n stare să-nceapă un popă mort !?

— Ei, bine ! N-am decât să-l arunc, grăi Petrea, care gâfâia ducându-l de atâta timp.

— Ferit-a sfântul ! strigă fratele mezin. Te pomenești că, văzându-se singur, se dezleagă și se ia după noi.

— Așa-i, stărui fratele mai mare. Acum, noaptea, e puterea morților: ține-l de-aproape; nu-i da răgaz !

S-au mai dus ei așa, unul înainte, celălalt după el și al treilea-n coadă, dar era întunerec și urât, nu știau unde se duc și erau obosiți de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă !? Ar mai fi dat ei să odihnească, dar le era frică și de una, și de alta, și de toate, căci nu știi ce se ivește-n timp de noapte-n mijloc de codru des.

Ca oameni cu minte, își căutară-n cele din urmă un copac mare și crăcănat, se urcară în el și se cuibăriră toți trei între crăcile lui, ca să mai răsufle, ba să și doarmă chiar, dacă vor fi putând.

— Măi Petre ! grăi fratele mai mare. Să nu te pună păcatele să adormi: stai de pază, ca să ne vestești dacă s-ar ivi ceva, și bagă de seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vreo poznă. După ce ne vom fi făcut apoi rândul, stăm noi de pază și-o să dormi tu.

Petrea răzămă ușa de două crăci și-o sprijini de trupina copacului, pipăi cuiul din ea, ca să vadă dacă e țeapăn, puse mîna pe funia de la gâtul popii și se-ncredință că e bine strînsă.

— Grija mea ! răspunse apoi. De mine capul să nu vă doară. Dormiți liniștiți ca la voi acasă, că stau eu de pază.

Mai stete apoi cât mai stete uitându-se cu ochi de pisică pânditoare când înainte, când înapoi, când la dreapta, când la stânga.

Deodată, el își opri răsuflarea.

Se auzea parcă prin apropiere fîșîit de frunze, ba peste puțin se iviră prin întunerec niște mogâldețe ân chip de om, una, două, trei, multe, tocmai douăsprezece, și încă una pe deasupra.

Erau doisprezece tâlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor, harambașa, care era al treisprezecelea, și veneau încărcați de fel de fel de scule, mătăsuri, catifele și alte scumpeturi pe care le adunaseră de pe ici, de pe colo, și se opriră tocmai sub copacul cel crăcănat, ca să poposească și să-și facă rost de masă bogată.

Inimile celor trei frați se făcură cât un purice.

— Ne-am topit ! șopti fratele mai mare. Ne zăpsesc și iau sacii cu galbeni de la noi.

— Ba te pomenești că ne mai și strâng de gât, adăugă fratele mezin.

— Și ne spânzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urât lucru să stai pitit între crăcile copacului sub care poposesc doisprezece tîlhari de codru cu căpitanul lor, harambașa.

Ei se puseră să adune vreascuri si crăci, ca să-și facă foc, și adunau și tot adunau, cum adună tâlharii, ca să facă foc tâlhăresc.

— Aoleo ! șopti Petrea după ce focul fu aprins. Ne-neacă-n fum ! ne pârjolesc !

— Taci măgarule, că ne dai de gol, îl mustră fratele mai mare.

— Și ne duci la pierzare, adaogă fratele mezin.

— Bădiță ! grăi peste câtva timp Petre, îmi vine să tușesc, că mă îneacă fumul.

— Taci ! Stăpânește-te ! se răsti fratele mai mare.

— Bădiță ! grăi iar Petrea, m-apucă sughițul.

Fratele mezin îi dete un ghiont.

Tâlharii luară-n vremea aceasta un berbece pe care-l aduseseră cu dânșii, îl tăiară, îl traseră așa nejupuit în frigare și-ncepură să-l frigă.

— Mă-năbuș, bădiță ! șopti Petrea înecat de fumul cel greu al lânei date la pârjol.

Frații lui îi deteră fiecare câte un ghiont, deși se-năbușeau și ei.

Tâlharii aceia prădaseră, din întâmplare, și o biserică, din care luară cu dânșii, între altele, și un sac de tămâie. Fiindcă e păcat să prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dânșii era cuprins de căință și, fiindcă lui Dumnezeu îi place mirosul de tămâie, luară, ca să îmblânzească mânia lui Dumnezeu, fiecare câte un pumn de tămâie și-l aruncară în foc, încât se ridică deodată spre cer un fum curat, de care mirosea toată pădurea.

— Eu strănut, bădiță ! șopti Petrea. Nu mai pot ! strănut !

N-au ajuns frații lui să-i dea cuvenitele ghionturi, când el și strănută un strănutat, încât răsună toată pădurea, se zgudui el și se cutremură ușa cu popa, de cheia se suci în ea și căzu din zăvor în mijlocul haraminelor.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră pe jumătate morți, iar tâlharii săriră deodată în picioare și toți doisprezece dimpreună cu căpitanul lor rămaseră cu nasul în sus, uitându-se în copac, de unde auziseră strănutul și de unde căzuse cheia.

Acum era acum !

Fiindcă jos era lumina focului, iară sus era și fum, și întunerec, s-au holbat tîlharii cât s-au holbat, dar n-a putut să deslușească nici unul nimic.

— Măi, dar blegi mai sunteți ! grăi în cele din urmă unul mai cuminte și mai cu frica lui Dumnezeu. Nu vedeți voi că s-a ridicat fumul de tămîie pîn' la poarta raiului și Sf. Petre a strănutat și de bucurie ni-a arunca cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rindul lui ?

— Numai să nu fi vrut cumva-n supărarea lui cea păgînească să ne lovească cu ea în cap, întâmpină altul mai fricos.

— Se poate și asta, zise altul.

— Mai știi ?! grăiră iar alții, și o grea îngrijare îi cuprinse, ca pe niște oameni păcătoși ce erau.

— Bădică, zise iar Petrea, cade ușa cu popă cu tot, nu mai pot să-l țiu pe popa...

Și nici n-a zis-o bine, când, „hurduluc", a și lunecat ușa și-a căzut cu popă cu tot în mijlocul nenorociților de tâlhari.

— Ne-am topit ! strigară ei. Iaca și Sf. Petru, el însuși, cu poarta raiului cu tot !

Cuprinși apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu căpitanul și se risipiră ca puii de păturniche, lăsând acolo și berbecul cel fript în coaja lui, și sculele, și mătăsurile, catifelele și celelalte scumpeturi, și sacul cu tămâie, tot ceea ce adunaseră prădând azi ici, mâne colo.

— Ha-ha-ha ! începu să râdă Petrea, mare grabă v-a apucat !

Râdeau acum și frații lui, cel mare și cel mezin: le plăcea comedia, că era frumoasă și neașteptată, și nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tâlhari fugind ici cu genuchele-n nas, colo cu călcîiul în ceafă.

Văzîndu-i pe tâlhari spulberați, frații se deteră jos din copac și se aruncară asupra boccelelor rămase-mprejurul focului. Acum însă nu mai făcură împărțeală frățească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădea la-ndemână și ce putea să-ncarce și să ducă. Pe cînd fratele cel mare și cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele și cu alte scumpeturi, Petrea — el tot el — scoase cuțitul de la brîu și, lihnit cum era de foame, începu să taie din berbecele fript de tâlhari și să mănânce, să mănânce cum știe omul, care numai la pântecele lui se gândește și nici n-aude, nici nu vede până ce nu se satură.

Sătul în cele din urmă, el se uită-mprejur și se pomeni singur.

Frații lui, încărcați odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentru ca nu cumva tâlharii, viindu-și în fire, să-și schimbe gândul, să se-ntoarcă și să-i prade.

Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.

— Sărac de tine, popă, grăi dânsul. Te-ai sucit și tu și te-ai învârtit, și tot ai făcut un lucru creștinesc și după moartea ta. N-am, însă, nici eu să te părăsesc păgânește, ca să te mănânce corbii, și vulturii, și fiarele codrului.

Om cu suflet creștinesc, el se puse dar pe lucru și începu să scurme pământul cu cuțitul cel mare, ca să facă groapă și să-l înmormânteze pe popa.

— Biet de sufletul tău ! grăi apoi. De murit, ai murit fără de luminare, de bocit, nu te-a bocit nimeni, de prohod, n-ai avut parte: să-ți dau cel puțin tămîie, ca să-ți treacă sufletul cu fumul ei în cealaltă lume.

El luă apoi coșul de tămîie și-l deșertă peste jăratecul rămas în vatra tîlharilor.

Acum da, fără doar și poate se ridică fumul și se-nălță pînă la poarta raiului, unde ședea Sfântul Petre, care știa că tămîia a fost pusă cu inima curată pe foc.

Nici c-a mai stat mult pe gânduri, ci s-a pornit, acum cu adevărat s-a pornit de-acolo de sus din cer și nu s-a mai oprit decât în fața lui Petre, care ședea pe un buștean și se uita cum se ridică fumul de tămâie.

— Bun găsit, nepoate, îi zise Sf. Petre cu blândețea lui de om bătrân. Dar ce mai faci ?

— Păi ce să fac !? Iacă, stau si eu pe bușteanul ăsta, răspunse Petrea uitându-se în ochii moșneagului. De sătul, sunt sătul, pe frații mei i-au dus vântul și păcatele lor, pe popa l-am îngropat; nu mai am altă treabă decât să stau.

— Bine faci, nepoate, grăi. Sf. Petru, i se cuvine odihna omului care și-a făcut treaba. Și fiindcă bunului. Dumnezeu din cer i-au plăcut și-i plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud în numele lui.

— Mulțămim dumitale, grăi Petrea ridicându-se puțin de pe buștean.

— Și mi-a poruncit bunul Dumnezeu — urmă Sf. Petre — să-ți spun să ceri ceva de la el, că ține să aibă mulțumirea de a-ți împlini o dorință, orișicare ar fi ea.

— Nu cer nimic; n-am nici o dorință ! răspunse Petrea foarte răspicat.

— Nu se poate, tizule, stărui sfântul cu barbă scurtă și creață, împotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le știe toate și toate le poate: când zice să ceri, trebuie să ceri, când îți dă, trebuie să iei !

— Dară-i așa și merge pe de-a sila, ce mă mai întreabă pe mine !? răspunse Petrea.

— Nu te obrăznici, omule ! îl mustră purtătorul cheilor de la rai. Cere-ți bogății cîte vrei, c-o să le ai.

— Am, răspunse Petrea, destule, și-nu știu ce să fac cu ele. Belea, nu altă !

— Cere sănătate ! urmă Sf. Petre.

— Nu mă vezi !? răspunse Petrea. Cum aș putea s-o cer când o am ?

— Cere-ți viață lungă ! stărui Sf. Petre.

— Auzi vorbă ! întâmpină Petrea. Să cer punga când nu știu ce-i în ea ? De unde știu eu ce-am cerut când cer viață.

— Cere noroc ! se răsti Sf. Petre perzându-și răbdarea.

— Mai norocos decît mine cine se simte !? răspunse iar Petrea. Lăsați-mă cum sunt, că mai bine decât așa nu poate să-mi fie.

Sf. Petre, care știa mai bine decât orișicine ce e porunca de sus, se apropie și-i șopti cu glas adimenitor la ureche:

— Cere-ți, prostule — îi zise — nevastă si copii si casă cu rost.

— Aoleo ! grăi Petrea dându-se trei pași înapoi. Nu ți-e rușine, om bătrân, să mă ispitești !? Asta o aștepți pe tăcute, că vine când e să vie, și nu poți să scapi de ea.

Sf. Petru își încreți acum sprâncenele.

Văzând că nici așa, nici așa n-o scoate la capăt cu el, întoarse foaia.

— Nu-nțelegi, omule, că-i poruncă, și la porunca lui Dumnezeu trebuie să te supui ! îi zise cu asprime.

— Dacă e pe poruncite — răspunse Petrea, n-am încotro, și pe sufletul tău să fie. Iacă, cer... ce să cer !? Cer — grăi, ca să ceară ce nu i se poate da — cer să-mi dea niște cimpoi de țînțar.

Nu știa, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l înșele, că lui Dumnezeu orișice ai cere tu, îți dă ce-ți vrea el.

Sf. Petru se depărta dar, și cât dai în palme se și întoarce cu cimpoile de țînțar, niște cimpoi subțiri de abia puteai să le vezi cu ochii și le țineai în mână fără ca să sâmți că ai ceva !

— Uite, băiete, iacă cimpoile pe care ți le-ai cerut, și să știi că atunci când cânți din ele, îți pere ție și le pere celor ce te-ascultă și foamea, și setea, și supărarea, și durerea și oboseala, te simți ca-n slava cerului și joacă toate împrejurul tău. Așa să știi ! zise Sf. Petre, și se făcu nevăzut.

Petrea rămase ca un căzut din cer, uitându-se când în zarea în care se perduse sfântul, când la cimpoile pe care abia putea să le vadă și simtă între degetele lui și-n care nu-ndrăznea să sufle, ca să le-nfoieze.

— Iată-mă și cu cimpoi, grăi în cele din urmă, dar nu știu ce să fac cu ele.

Cum stătea însă el așa, iată că lupii din codru, care mușinaseră mirosul de berbec fript în coaja lui, începură să se adune, și peste puțin el se văzu-n'unjurat din toate părțile de haita flămândă și cu ochi scânteietori, niște lupoi mari, care clefăiau și-și arătau pe rânjite dinții, gata să-l sfâșie și să-l mănânce.

— Stați, grăi dânsul, că am eu leac și pentru blănile voastre ! Dacă vi-e foame, vă satur eu ! zise, apoi suflă o dată-n cimpoi si începu să cânte cum îl duceau degetele.

Acum să vezi lucru nemaipomenit ! Lasă că frica i-a trecut într-o clipă, dar lupii se-nblânziră și începură să deie ca niște cățeluși din coadă, apoi se porniră să joace, să salte, să se deie de-a tumba și să facă fel de fel de-nvârteli, încât era mare frumusețe să-i vezi și te simțiai ca-n altă lume.

Vazând așa, Petrea plecă mergând înainte, ca să iasă cumva din codru la luminiș și la lume cu oameni, că i se urăște omului singur și la alți oameni îl trage firea. Lupii, după el, tot săltând, jucând, dându-se de-a tumba și făcând fel de fel de alte giumbușlucuri.

Când fu, colea, prin revărsatul zorilor de zi, Petrea ieși la marginea codrului și văzu 'ntinzându-se 'n fața lui țarini și livezi și finețe ca pretutindeni unde omul e om la el acasă.

"Așa ! își zise. Acum e și mai bine !"

Lupii, când el încetă a mai cânta din cimpoi, se speriară de luminiș și o luară la fugă, întorcându-se acasă la ei, în desimea cea-ntunecoasă a codrului.

Petrea — ce să facă ? — încotro să apuce ? unde se ducă ?

A luat-o așa pe câmp, printre țarini și livezi și ici, pe colo și peste ele, s-a dus și s-a tot dus, până ce a ajuns la un sat cu oameni, iar aici s-a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.

— Bună ziua, părinte !

— Noroc bun, fiule ! Dar de unde și până unde ?

— Vin de acasă, părinte, și nu mai știu de unde am plecat, pe unde am fost, unde am ajuns și-ncotro să apuc.

Popa, om cu multă pricepere, a înțeles din vorbele aceste că are a face cu un om zăpăcit, care a pierdut cărările, umblă buimac și nu-și găsește rostul.
„Așa om îmi trebuie mie, își zise; nici de ici, nici de colo, șade unde și cum îl pui".

— Să intri, băiete, urmă, slugă la mine, că ai puțin de lucru și-ți dau simbrie bună. Uite, urmă iar, diminețile te scoli, rânești prin grajduri, apoi mai stai, după aceea duci vitele la adăpat și le dai nutreț și iar stai, în urma tai lemne, faci focul la bucătărie și iar stai, în sfârșit, pleci cu caprele la păsune și stai toată ziua fără de nici o treabă, iară după ce te-ntorci cu caprele, tot ca dimineața, mai faci cîte ceva și stai și iar stai. Iar simbria o să fie pe an șapte capre cu iezii lor și-un țap cu coarnele răsucite, ca să nu pleci de la casa mea cum ai venit.

— Să intru, părinte ! grăi Petrea, și rămase slugă la casa popii, ca să aibă și el rost în lume.

Le-a făcut apoi, dimineața, toate câte erau de făcut și-ar mai fi stat să răsufle dac-ar fi avut când și unde; vai, însă, de sufletul lui după ce a ieșit cu caprele popii la pășune.

Îndată ce-a ajuns acolo, s-au risipit parc-ar fi intrat toți dracii-n ele. Una se urca pe stânci, alta se cobora-n gropi, iar alta sărea șanțurile, rodea coaja de la copaci ori se vâra prin garduri la varza vecinului. Nu degeaba e dată capra și la poarta cerului în paza necuratului: alerga omul cu limba scoasă când în jos, când în sus, când dreapta, când la stingă, dar nu era-n stare să adune și să le ție la un loc.

— Stați, zise el în cele din urmă, că n-o să fiți voi mai cu moț decât lupii: am eu leac și pentru bărbile voastre !

El scoase apoi cimpoile și-ncepu să cânte.

Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor și cu țapii cei cornurați împrejurul lui și porniră pe un joc nebunesc cum numai caprele știu îndruga. Nu le mai era acum nici foame nici sete și tot neastâmpărul firii lor se potolea îl jocul care făcea să le tremure bărbile lungi și urechile atârnate.

A stat dar Petrea toată ziua în umbra unui tei cu frunzele late și a cântat în mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmându-și jocul. Seara însă, când s-au întors acasă, caprele erau lihnite de foame, că nu le mai cânta Petrea din cimpoi, și au tăbărât pe gardul popii de l-au stins ca lăcustele.

A doua zi tot așa si a treia nu altfel.

— Taică părinte — grăi preuteasa, care era cam pestriță la mațe — mie nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu știu ce o fi făcând omul ăsta al nostru cu caprele, că se-ntorc seara flămânde, dau și mai puțin lapte și ne mănâncă toate gardurile.

— Cam așa mi se pare și mie, răspunse popa, care popă și om cu frica lui Dumnezeu din vorba nevestei sale nu ieșea, că ținea să aibă pace-n casa lui.

— Ia du-te tu — urmă preuteasa — și stai la pândă, ca să vezi ce e și cum.

Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă tura-vura rămase, nici că s-ar fi putut altfel, pe a preutesei, și zorile dimineții următoare popa se duse și se ascunse într-un mărăciniș, ca să stea la pândă și să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.

Vai de mama lui, că-n rău ceas l-a făcut !

Se porniră caprele, și iezii, și țapii la joc când Petrea începu să cânte din cimpoi, dar se porni cu atât mai vârtos popa, care avea fire de om, și tremurau bărbile țapilor, dar mai rău tremura barba popii, căruia spinii din mărăcini îi sfâșiau hainele și-i zgâriau pielea și obrajii de-ți era mai mare mila de el. Nu-l usturau însă pe popa zgârieturile, nu-l obosea jocul, nu-l supăra nimic, căci cimpoile le stingeau toate și-i îndulceau firea de se uita și el cu drag la Petrea și, de câte ori sălta-n joc, își zicea: „I-o dau ! i-o dau !" Un copil avea și el la casa lui, o fată, boboc de fată, și era gata acum să i-o deie și pe aceasta lui Petrea de nevastă, căci așa ginere nu-și mai putea găsi.

Toată ziulica a dus-o așa, și nu i-ar fi părut rău dacă s-ar fi lungit ziua — una din trei.

Ce-a pățit apoi când, seara, s-a-ntors acasă cu hainele zdrențuite, cu barba-ncîlcită și cu trupul plin de zgârieturi asta-i altă vorbă, pe care ți-e s-o lași încurcată.

— Om ești tu și bărbat, și popă, cogeamite popă !? îl mustră preoteasa. Un prostănac ca el să te facă astfel de râsul lumii și de batjocura copiilor !

— Taci, muiere, și-ți pune pază gurii, că nu știi tu ce e aia ! se dezvinovăți popa. Aș vrea să te văd pe tine, ce-ai face când l-ai auzi cântând din cimpoile lui ! Chiar în biserică dac-ai fi, n-ai putea decât s-o pornești pe joc.

— Eu ? așa cum mă vezi aci ! strigă preuteasa. Eu să joc, dacă nu vreau !? Asta aș vrea s-o văd ! Eu nu mă las, nu mă dau, nu mă pornesc nici dac-ar fi să crăp ! Nu sunt doară o motoloagă ca tine.

— Bine ! îi zise popa. Las', c-o să-ți văd virtutea ! O să-l pun, când s-o întoarce, să cânte și-o să te văd dacă te mai țanțosești ca acum.

Nu-i dedea maichii preutesei mâna să zică nu, a rămas dar ca Petrea să-i cânte din cimpoi după ce se va fi întors cu caprele.

Știa dânsa că n-o să joace, dar cu cât mai aproape era timpul ca Petrea să se-n toarcă, cu atât mai îngrijată se simțea dânsa.

„De unde știi — își zicea — ce fel de drăcii o fi având prostul acela, și rușine tot n-aș vrea să pat.

Ea-și căuta dar o ascunzătoare, când auzi tălăngile turmei de capre. Dar unde să se ascundă, în vreun butoi din pivniță ? Prea era înfundat. Ea se urcă răpede-n pod, dete peste lădoiul în care-și ținea caierele de in și de cânepă, sări-n el trase capacul, ca să se-nchidă bine, apoi rămase acolo pitită și oprindu-și răsuflarea.

Au găsit însă sunetele cimpoilor pe biata femeie și-n fundul lăzii, și când Petrea a început să cânte, s-a pornit și ea pe joc, și dă-i acolo unde se vârâse, dă-i cu toată virtutea, încât juca și lădoiul cu ea — hodoronc ! hodoronc ! până ce n-a ajuns în gura podului, de unde a căzut — hurduluc ! — în tinda casei.

— O dau ! i-o dau ! strigă preuteasa, gata' și ea să și-l facă ginere pe Petrea.

S-a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, și iată-l și pe Petrea om cu rost, cu casă și cu masă, ba-n urmă și cu copii.

Iară când avea vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori când i se punea ceva de-a curmezișa, își lua cimpoile, cânta și toate erau bine.

Cine o știe mai departe, mai departe s-o spună.




Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu