|
LINIȘTE DE IARNĂ
de Nicolae Labiș
Cu vuiet veșnic, Suha sub măguri își înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul ! Din liniștea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtășit acum !
Dă-mi palma. Uite-mi tâmpla. Ca aurul de grea.
Parcă-i sub tâmplă inima mea. Bate.
Ne-nconjură în falduri și legănări de nea
Carpații albi ai dragostei curate.
Atât de mult visată ai fost, când pentru mine
Tu nu erai pe lume, că nu știam că ești
Și c-ai putea aievea să-mi oglindești, senine,
Doar gândurile mele în ochii tăi, acești.
Visam un vis de iarnă, că înfrățiți pe zare,
In munții albi ce-și poartă sublimul lunei nimb
Neîntinat de vălul suspinelor hilare,
Mari idealuri scumpe cu tine să le schimb.
Și iată că sărutul dintâi, înnobilându-l
Cu contemplări subtile de văi și de tăceri,
Mai nobil sună încă și mai firesc cuvântul,
Esența vremii noastre și-a luptelor de ieri.
Rămânem în tăcere și amintiri prelunge,
Cu viscol roșu gândul și visele ne-au nins.
Montanul peisagiu nu poate să alunge
Din vine frământarea acestui veac aprins.
Cum poți tu să-mi astâmperi și lăcomia gurii
Și lăcomia vastă a gândurilor noi ?
Ce liniște adâncă-i în zbuciumul pădurii !
Ce liniște-i în sensul furtunii din noi doi !
Cu vuiet veșnic, Suha sub măguri își înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul ! Din liniștea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtășit acum.
|
|
|
|
|
|
|
|
