Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă.
Îmi iubesc ţara atunci când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă.
A aştepta înseamnă a supravieţui cât mai mult, a aluneca spre moarte încet.
Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.
Ce las in urma mea: un destin sau o biografie?
Dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingător, alteori nu e niciun învins.
A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.
O iubire pe care esti nevoit sa o pazesti nu reprezinta nimic.
A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.
Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.
Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.
Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.
Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
Tinereţea nu mai e decât o zdreanţă aurie, pe care o târăsc amintirile.
Din ce în ce mai puţin soare şi din ce în ce mai multă amintire a soarelui…
Nimic nu m-a emoţionat până acum în Mexic ca fluturii proliferaţi pe statui, pe frunţile şi pe piepturile luptătorilor. Ei îmblânzesc măştile care i-au îngrozit pe spanioli.
Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.
Nimic nu m-a emoţionat până acum în Mexic ca fluturii proliferaţi pe statui, pe frunţile şi pe piepturile luptătorilor. Ei îmblânzesc măştile care i-au îngrozit pe spanioli.
Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.
Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.
Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?
Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti.
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.
Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.
Daca iubeşti un om perfect, n-ai niciun merit că-l iubeşti.
Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.
Să avem mai puţin umor, amintindu-ne că filosofia noastră naţională, întemeiată pe ideea că “bietul om” e “supt vremii”, a fost formulată de un om căruia i s-a tăiat capul.
Trăim cu frenezie o flecăreală continuă, mulţumiţi că avem ce bârfi, fără să ne pese că ţara în care locuim ar putea fi părăsită de istorie.
Ca să fii profet, trebuie să-i aparţii lui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu pe care-l serveşte. Nu se poate să fii aşa, profet pe contul tău.
Tentaţia noastră de a bagateliza orice prin băşcălie, prin zeflemea, nu e singura care ni-l face străin pe Don Quijote, împiedicându-ne să ajungem la ce este dincolo de partea amuzantă a aventurilor lui.
În acele nopţi stranii am înţeles că mitologia e un fel de copilărie a istoriei.
Pentru Pitagora sufletul avea forma pătrată. La vechii chinezi pătratul neînchis era simbolul infinitului. Mondrian şi-a petrecut douăzeci de ani din viaţă desenând pătrate.
S-ar zice că Petraşcu a fost obsedat toată viaţa de o idee scumpă romanticilor: timpul apus vorbeşte neîntrebat.
Bătrân, Hals dă impresia că şi-a pierdut verva. Dar au fost descoperite la el douăzeci şi şapte de nuanţe de negru.
Nu ştiu dacă pictorii frumoşi, cum a fost, se pare, Dante Gabriel Rossetti, s-au gândit vreodată la Narcis, făcându-şi autoportretul. Ceea ce ştiu e că întreg procesul intentat lui Narcis are la bază o lacună de lectură.
Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.
Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul.
Viitorul există deja, într-o măsură, în noi, sub forma amintirii.
Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.
Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.
Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi.
Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi.
În faţa lipsei de logică a lucrurilor, nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva.
Lacatele din noi se deschid cu o lacrima.
Trebuie să ari când e timpul să ari, nu când ai chef.
Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare.
Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.
Mai târziu” devenea “prea târziu.
Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice bucureştean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albastru decolorat banal, murdărit de fumul fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu oraşul de bălţi.
Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit.
Mă tem de ceea ce sfârşeşte totdeauna prin a ne lăsa singuri.
Orice singurătate are momentele ei de orgoliu.
Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.
Pesimismul meu este modul meu de a nu accepta să judec normal o anormalitate.
Începem să murim când nu mai avem puterea de a opta.
Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia este rostul lui.
Poate că acesta e singurul destin: ceea ce ţinem minte.
Unii se nasc bătrâni şi unii devin bătrâni foarte repede. Iar unii, ca mine, nu se maturizează niciodată.
Defectele mele sunt principala mea calitate.
Poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult.
Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.
De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate.
A te bate cu morile de vant facand calcule, gandindu-te la riscul ca poti sa pari ridicol, transforma sublimul in stupiditate.
Dorul e focul in care ard sperantele, dorintele, durerile, iar cenusa ce ramane reprezinta amintirile…
Adevarul care ii face pe oameni liberi este in cea mai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda.
Despartirile au ceva din melancolia asfintitului, o blanda stralucire care ascunde in ea avertismentul intunericului…
Numai o mare nenorocire ne poate arata cat de marunte sunt nemultumirile “insuportabile”.
Am avut un vis straniu. Mă aflam dinantea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.
Când eram tânăr, fugeam prin viaţă fără să mă gândesc că o iubire poate fi tragică, la un moment dat, din pricină că-i vezi capătul.
Singurătatea, află de la mine, n-o umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici.
Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă.
În primul rând, sunt conştient că trăiesc într-o ţară de misogini. Şi dacă mă veţi contrazice, vă voi ruga să-mi daţi un exemplu, măcar unul, de mare poveste de dragoste la români.
S-a întors spre mine: “Dintre cei iubiţi de tine, cei mai mulţi sunt în lumea umbrelor. De ce te-ai teme atât?”. “Aici răspunsul e simplu, i-am spus. Pentru că nici pe cei morţi nu pot să-i iubesc decât trăind.”
Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune şi eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit şi nici ca gazetar.
Ar fi cinstit să recunoaştem că barbarul care a asediat Roma, pe vremuri, şi a învins-o avea unele calităţi pe care, ulterior, între zidurile Romei, le-a pierdut.
Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
Ca lumea să fie impresionată de moartea ta, trebuie să laşi în urmă un cadavru frumos. Dacă ai ratat prilejul să te sinucizi în tinereţe, mai târziu se va zice doar: “A trăit destul!”. Ceea ce s-ar spune în cazul meu.
Oamenii nu obosesc să fie banali. Şi uneori sunt fericiţi tocmai din aceasta cauză.
Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.
Numai că inteligenţa mea a avut întotdeauna un defect faţă de a altora, e o inteligenţă tristă. Asta e tot.
A te simti singur nu e doar dovada unui gol, ci si o dovada ca inca n-ai pierdut legatura cu lumea.
Remarci absenta celorlalti. Uneori, numai prin singuratate suntem solidari.
Dar nici azi nu pricep cum poate fi cineva mizantrop sub un soare arzator, pe o plaja. Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi.
Impartind timpul, omul a descoperit ca el curge ireparabil. A observat ca “azi” devine “ieri” si ca umbra copacilor se alungeste spre asfintit. In clipa aceea a devenit melancolic si a descoperit regretul. Dar era prea tarziu.
Nu putem vedea toti cerul ca un astronom, pamantul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, pasarile ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, sa existe pe lume si diletanti, a caror singura specialitate e melancolia. Si, evident, eu fac parte din ei.
Cine se uita in sertarele mele da peste o intreaga farmacie. Dar dragostea de viata e un sentiment parsiv! In fiecare dimineata, cand vad cerul limpezindu-se, redescoper senzatia sacrului, desi v-am marturisit ca nu sunt un om religios.
Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu.
Se pare ca inca dupa vremea lui Caragiale cuvantul ” reactionar ” era compromis.
Am avut timp sa fiu egoist si superficial, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care ma aflu nu e lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigur ca exista vreuna cu care as fi fost compatibil.
Curioasa ideea lui Origene ca fiecare suflet are trupul pe care il merita. Cunosc prea multe cazuri in care lucrurile au stat pe dos.
Adevarul e ca m-am straduit mereu sa nu recunosc ceva: sunt un om trist. Am preferat sa confund dragostea de viata ( reala, dar egoista ) cu natura mea intima.
Marea e, probabil, singurul loc unde se poate intelege bine, cu adevarat, diferenta dintre mitologie si istorie.
Ma intorc tot mai des la ideea ca destinul este dictat de detalii.
Viperele nu dorm in istorie sub pietre.
Cand spun “lume mitologică” mă gândesc la ceva simplu. M-aş feri să zic că am avut o copilărie “de basm”.
Tocmai a căzut prima zăpadă. A nins indolent şi frumos, ca într-un basm nordic. Acum, crengile îngheţate ale oţetarilor au bandaje albe, iar în curte zăpada (singurul lucru curat din 2005, îmi vine să spun) n-a apucat, încă, să se transforme în mâzgă purulentă.
Dragostea nu este doar un zâmbet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet rănit şi apoi vindecat de altul.
Grecii ne-au sugerat că marea filosofie are în miezul ei un pahar de cucută.
Pentru mine, Lisa nu e o localitate. E un amestec de lume reală şi mitologie, care nu poate fi asemănat cu nimic.
N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viaţă.
Dacă nu pot să fac istoria, o îndur.
Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari.
Sunt un singuratic. Am puţini prieteni. Sunt singur aici, între molii şi cărţi. Certitudinile mele sunt ca hainele roase de molii.
Maşina de scris a devenit o prelungire a trupului meu. M-am dezobişnuit să scriu de mână. Nu concep să folosesc calculatorul. Progresul tehnic şi ştiinţific este însoţit de regresii interioare.
Mitologia este pentru mine un refugiu, un fel de fugă în istorie. Faptul că omul a ieşit din timpul mitologic şi a intrat în timpul istoriei nu este în avantajul său. Eu sunt un reacţionar.
Nimic nu mai impiedică acum teoria grecilor că toate popoarele aflate dincolo de civilizaţia lor erau alcătuite din barbari. Adică din persoane care nu meritau decât dispreţ.
În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi.
A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo… Întreg universul încăpea acolo.
Dragostea sau Iubirea este un giuvaer de mare pret dat in dar fiecarei fiinte umane. Daca l-ai pierdut, viata ta nu mai are nici un sens…
O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara.
Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!
Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine!
Fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!
Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte…
Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata… prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita…
Dragostea e speranta si fara speranta lumea nu ar exista…
Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun si hotarasti sa i te dai pe tine insuti…
