Nici aceea nu-i durere
Care-n două veacuri piere
Ca o jalnică părere
Dup-o scamă de avere
Nici aceea nu-i iubire
Care nu-i presus de fire
Trează-n veci, nu pomenire
La Prohod și la Vestire.
Ăla nici că-i legământ
Care nu-i pân'la mormânt
Și apoi în necuvânt
Împlinit în veșnic cânt
Preste toate câte sunt.
Că din cele multe, alte
Oricât s-ar ține de-nalte
La vecie nu cutează,
Vremea vine și-o retează
Pe cea ce părea mai trează.
De rămâne un biet trunchi
Înnegrit până-n rărunchi
Într-un codru ce tot crește
Cu alt ram se înnoiește,
Patima și-o veșnicește.
Numai Dorul Dorului
Are darul zborului
Peste-a lumilor zodii
Cu măruntele urgii,
Pitice minunății.
Nici aia nu-i pomenire
Dacă e cin's-o resfire
Cum vântul, uscate fire
Duse l-altele-n neștire.
Numai aia-i suferință
Dacă afli-n ea credință.
Numai aia-i dragoste,
Dacă toate ”ducă-se” !
Și ea singură rămâne
Dar nu zace-n urâciune,
Că nu-i piatră, că nu-i nume
S-o strice bolândă lume;
Ci-i deasupra locului
Zmintelii norocului
Peste ploaia vremilor
Negurile temilor.
Și de-a fi oareșce zi
Când stihia va veni
Aprig a ne despărți
Pașii a ni-i rătăci
Umbrele a le zminti
Noi din Dor nu ne-om clinti
Dor am fost și Dor vom fi.
Că de-s toate peste om
Fulgere pe ram de pom
Că de nu-i nici o-ndurare
În Stihia cea mai mare
Ce duce trupu-n stricare
Visele în spulberare -
Și stihia ce se ține
Iubirii-i spune: Stăpâne
Ce vrea ea, așa rămâne !
Iar noi doi asemeni suntem
Cum am fost așa rămânem
Obiceiul nostru ținem
Și de-am vrut că ne-am luat
Cu jurare ne-am legat
La stihii nici că ne-am dat,
Ci-mpătrit le-am înnodat
Nici pe una n-am lăsat,
Cu minuni le-am cununat.
Noi din nou ne-am aduna
Cu cântul, cu lacrima
Cu ce ne-a fost datina
Ne-om porni din stea în stea
Nu ne-om teme nici de ea,
Nici de altu nimenea
Chiar de n-ar mai fi Lumea
Cu toată minunea sa.
Că noi ținem prea ascuns
De nici un blestem ajuns,
Ce-i în firea steiului
Pus în boaba meiului:
Temeiul Temeiului
