1889
Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărți multe, ticsite pe nouă poliți mari ca de vreo patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se desvălea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas pofund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.
Din ziua aceea am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână ! Și-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi și numai sara, când gazeta începea să vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în cari Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din viața și inteligența lui pentru...o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau cu toții pe la băi. Eminescu stătea neclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit.
Într-o zi m-am dus la tipografie să-l iau ca să mâncăm împreună. L-am găsit făcând corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.
- Uf, nu mai pot, nu mai pot...Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vreo două săptămâni...
- De ce nu te duci ?
- Dar unde să mă duc ? Cu ce să mă duc ? Pe cine să las în locul meu ?...
Asta era pe la sfârșitul lui mai. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit. Timpul rămânea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris vreodată în presa noastră. Un gol imens se făcea în literatura română. Micii Zoili își frecau mâinile de bucurie.
De aici încolo, viața lui Eminescu, adânc zdruncinată de un lung exces de muncă și suferinți, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l-au trimes la Viena. Acolo a fost căutat, îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l-am văzut la Iași. Era de o tristețe și de o melancolie sfâșietoare; blând ca și-nainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri, și timid ca un copil, și lipsit de orice voință. Avea deplină aducere-aminte a oamenilor, a lucrurilor și a tutulor întâmplărilor din urmă. Mă-ntreba cu interes de cunoscuții lui din București, ș-arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi, iar, ca și cum și-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri și nu mai spunea nimic câte-o jumătate de ceas. Numai își ridica ochii din când în când și, împreunându-și mâinile, ofta de te-neca plânsul: „ Of, Doamne, Doamne !...” Și iar punea ochii în pământ și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi are să moară de foame. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. De multe ori mi-a spus, blând, încet, cu acel glas profund ce părea că vine dintr-o altă lume: „Tare-aș vrea s-adorm odată și să nu mă mai deștept”.
A adormit în sfârșit această jertfă glorioasă a unei societăți frivole și nepăsătoare. Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și de cinstit nu putea să moară decât într-un spital de nebuni. Câte reflecții triste nu ne cuprinde în fața acestui dureros sfârșit !
Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor.
Este oare un păcat așa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi ș-a te ridica cu mult deasupra timpului ș-a societăței în care te-ai născut ?...Dacă e așa, pedeapsa e din cale-afară grea.
Îmi pare rău că n-am la îndemână destule date, ca să pot schița aici biografia lui Eminescu. După câte știu, viața poetului a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte amăgiri nu s-o fi izbit el în societatea noastră, așa de rece și disprețuitoare pentru oamenii „nepractici” ! Înșelat de-atâtea ori în cele mai curate și mai sfinte visuri, sufletul lui perdu de timpuriu orice credință în viitor și, speriat de asprele realități ale vieții, se refugie în liniștitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca-ntr-o legendă frumoasă.
Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii, literaturii și istoriei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-și dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită pe vrafurile mucezite ale vreunui buchinist. Figurile marilor voievozi și întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deșteptau în el clare ca niște evocări din propria lui viață. Bătrânul Mircea și bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreți ce ”roiesc după un semn și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sunt viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede deslușit în toate detaliile, și de aceea ne-o descrie așa de plastic și de sugestiv.
Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură așa de vastă și de-o orginalitate atât de puternică. În poezia noastră dulceagă, lină și fără adâncime, versul lui Eminescu răsare într-un relief izbitor. Simți îndată că ai de-a face c-un reformator. Primele lui poezii sunt un strigăt de neliniște, de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele lui au suflet, mișcare, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice neașteptate, neatinse încă până la el !
Eminescu citea în original pe clasicii antici, ș-avea o evlavioasă admirație pentru operile mari, liniștite, perfecte. „ Când mi-e capul greu și amețit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoștea în perfecție limba germană. Își făcuse studiile universitare în Berlin, ș-avea o deosebită predilecție pentru filozofii nemți, în specual pentru Schopenhauer, care nu puțin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepționatului poet și la vecinicul lui dor de Nirvana...„setea liniștei eterne ” din Satira IV și din atmosfera morală a mai tuturor poeziilor lui. Ce păcat că în viața asta, așa de scurtă și nesigură și plină de dureri, n-a găsit și el un suflet care să-l iubească, să-l înțeleagă și să-l îngrijeacă de-aproape, ca pe-un copil străin, plăpând și nenorocit ! Astă iarnă l-am întâlnit des, zgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se-ncălzească.
Ș-acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormânt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate cad numai bine cele patru versuri mândre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vecinic ca și Hyperion:
„Trăind în cercul vostru strâmt,Norocul vă petrece;Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor și rece.”
