- Ce frumos e ! Aici să poți trăi, uite, într-o chilie de astea, să ai tot ce-ți trebuie, să nu te știe nimeni, să nu duci nici o grijă....Ce fericită viață !
Eram la Agapia-n deal: căteva chilii vechi, cuibărite în marginea unei poiene; de jur împrejur codrii seculari păreau că vor să le ascundă de lume. Cărarea ne dusese la o fântână, în ceair, apa era bună, rece, pajiștea înaltă, soarele-mprăștia mireasma florilor, tufe mari de alun ne chemau la umbră, și peste toate plutea o liniște sfântă, care ne făcea și pe noi să vorbim încet.
- Aici parcă nu mai ești pe pământ ! Și când mă gândesc că peste două săptămâni am să mă întorc la oraș, m-apucă groaza. De ce n-am eu de undeva...două sute de lei pe lună ? M-aș retrage într-o sihăstrie de astea și n-aș mai vrea să știu de nimic...m-aș crede cel mai fericit om din lume. Să fii liber, departe de urletul, de frământările și mizeriile orașelor, să stai colea-n tihnă, stăpân pe vremea ta, să te plimbi când vrei, să citești, să cugeți în răgaz...de câte ori nu mă gândesc, ca la un vis frumos și irealizabil, la această supremă fericire !
Prietenul care-mi vorbea astfel era un tânăr de douăzeci și trei de ani, sănătos, inteligent, de o înfățișare foarte atrăgătoare. Își luase licența în litere; avea o catedră, dobândită prin concurs, la un gimnaziu din capitală, și, pe cât știam, nu i se întâmplase nici o nenorocire.
L-am privit lung. Nu era trist, nici visător.
- Ce, nu ți-ar plăcea ?...mă întrebă el, văzând că nu mă grăbesc să-i admir „idealul”.
- Cum vrei să-mi placă !...Mai întâi, e o copilărie să crezi c-ai putea sta toată viața-n sălbăticia asta. Înțeleg să vii la plimbare, să petreci o vacanță, dacă vrei...și nici aceea singur, că ți se urăște; dar să te îngropi aici pentru totdeauna !
- Și de ce nu, mă rog ? Găsești că-i așa de atrăgătoare viața de oraș ? Aceeași eternă comedie, aceleași invidii și certuri stupide, aceleași mutre de găgăuți cari fac pe teribilii; i-am văzut, îi știu; de câte ori îi întâlnesc, îți debitează aceleași banalități, pe cari ți le-au spus și ieri, pe cari or să ți le înșire și mâine și întotdeauna. Dacă ai cumva o calitate, trebuie să te cerți cu toți acei cari n-o au, și cari sufăr de succesele tale mai rău decât de propriile lor nefericiri...Lume de marțafoi...Lume de spoială și de minciuni.
L-am ascultat cu răbdare până a isprăvit. M-am încercat apoi să-i dovedesc cât de mult se înșală când confundă lumea cu câteva exemplare greșite, stricate, cari nu pot schimba întru nimic vastul și grandiosul aspect al vieții. I-am spus că el însuși este un egoist ș-un vanitos bolnav când își închipuie că are dreptul să facă pe dezgustatul și să disprețuiască o lume pentru care n-a luptat și n-a suferit, în care n-a muncit și pe care n-o cunoaște. I-am arătat câte suferinți reale, câte răni sunt de vindecat, și câți oameni cu mult mai buni, cu mult mai însemnați decât el - și prin valoarea lor, și prin jertfele lor - luptă cu entuziasm, până la ultima suflare, pentru a cuceri o nouă rază de lumină și de dreptate; și nu se vaietă de nevoile și supărările lor, ci de suferințele mari ale mulțimii; și nu se gândesc niciodată la un adăpost liniștit și comod pentru ei, ci, din prinosul propriei lor vieți, caută să aducă mângâiere celor obidiți, și speranță celor slabi. I-am amintit că între alte datorii frumoase de împlinit ar fi și aceea de a lupta tocmai în contra acelor „găgăuți”, „șarlatani” și „marțafoi” de care se plânge, de a-i demasca și a-i denunța oamenilor cinstiți, ca să-i cunoască și să se poată feri de ei....
Dar prietenul citise de curând pe „magistralul” Schopenhauer. Mă privi cu un zâmbet ironic și-mi spuse, cu aerul unui om ostenit, care-ar avea în urma lui o viață întreagă de sacrificii, de nenorociri și de decepții:
- Ești fericit - ai iluzii !
Ne-am întors abătuți și triști, cuprinși amândoi de acel sentiment de osteneală și de presiune morală al prietenilor care au discutat mult, ca să descopere în sfârșit cât sunt de departe unul de altul. Nu mai vorbeam. Ce putem să ne mai spunem !
O, tinerețe, tinerețe, ce vânt năprasnic bântuie sfintele tale speranțe...sfântul tău entuziasm !
