Motto: „ De aceea îți zic:Iertate sunt păcatele ei
cele multe, căci a iubit mult”
(Luca 7,47)
Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele șapte nici nu te cunoșteam. Știam despre tine că exiști, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ți poate da, și te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ți arăt o cale nouă pe care să pășești. Ți-am vorbit despre Hristos și despre Biserica Lui, despre un cer nou și un pământ nou, despre moarte și despre înviere și, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine.
Dar acum îți spun frate, nu doar semen al meu; și te iubesc, nu cu o iubire abstractă și care își caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc și ești în inima mea, așa cum și eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici să mă asculți de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorțeala ta materială și din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ți-a spus:„ Vino la Mine !”. Și când te-ai întors la El, ți-a pus inel în degetul tău și încălțăminte nouă în picioarele tale și pe umeri haina cea mai cună (cf. Luca 15,22).
Fiindcă veneai rănit și sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învățaseși despre zeificarea materiei și de toate interdicțiile ridicate în fața căutărilor tale de ateismul fetișizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Și ai lăsat departe în urma ta țara de secetă, a necredinței și „roșcovele” pe care le mâncaseși până atunci (cf. Luca 15,16). Ai uitat de dascălii tăi care îți spuneau că aceasta este singura hrană și că fără de ea vei muri. Și ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, Care îți spunea:„ Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
Prietene, când ai ajuns să te hrănești cu cuvântul lui Dumnezeu ? Și totuși asta faci. Pentru acest cuvânt ai renunțat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole și interdicții și ai venit aici, să te hrănești cu cuvântul lui Hristos. Cinste șie, prietene ! Dumnezeu îți va da cuvântul și harul Său, și ți-l va da din belșug. Pentru că este scris: „ Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; celui care bate i se va deschide” (Matei 7,8). Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupți cu o obișnuință și cu o inerție care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicțiilor pe care ți le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia materialistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstrație și că autoritatea ar putea suplini credința; fiindcă ai avut curajul ca, odată ieșit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ți se contura în față ca o iubire tangibilă. Și cu cât ai înaintat, cu atât ai înțeles mai bine că această iubire infinită și crucificată strălucea pentru tine, omule unic și irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea. Nu simți oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniștii care s-a instalat în sufletul tău, siguranța cu care pășești pe noul drum al ascultării de Hristos ? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simți un fior de o clipă trecându-ți prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenunchiat fiind, vei simți o duioșie inexplicabilă în suflet și o nevoie imperioasă de a plânge, să știi că te vizitează Harul. Stăruiește, prietene, și Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaște starea de har continuă și pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos și care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toți porii ființei tale. Și vei cunoaște fericirea de a fi iertat și de a ierta. Căci viața noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul și pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Și dacă există totuși ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinței, acel ceva este bucuria de a ierta și de a fi iertat.
Viața în comun este dură. Trebuie să știi să te faci iertat. Nu numai să ierți, ceea ce ți-ar putea oferi satisfacția orgolioasă a bunătății, ci și să știi să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinței.
Îmi amintesc că ți-am vorbit despre Iisus și despre Biserica Lui ca despre o instituție sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te aflii demult. Dar abia acum ai reușit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepții care te trăgeau înapoi. Ți-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei țări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, și ți-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilință, dar și de slavă, prin credința noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ și legătura de sânge și de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi și de pârcălabi - literă de piatră, pe care vremea nu o poate șterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU !”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor care cred că dărâmând biserici și interzicând - în presă, în școli și în inimi - cuvântul lui Dumnezeu, L-au și desființat pe Acela din a Cărui milă trăim și durăm.
Ți-am vorbit despre libertatea ta în Hristos și despre cum trebuie să o folosești. Ți-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viață, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viața și moartea, deși inconștient; dar tu, tinere, omule, cunoști și viața și moartea și, mai presus de ele, învierea, oricât ți s-ar interzice să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiția de simplă viețuitoare, nici măcar la simpla condiție de om, ci te-a ridicat deasupra condiției umane, atunci când a zis:„ Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat...”(Ioan 17,24).
Acestea sunt lucrurile pe care ți le-am spus, tânărul meu prieten, și multe asemenea, toate din cuvintele lui Hristos. Și pentru aceasta m-au urât frații mei, iar ție ți s-a interzis să vii să mă asculți, ție, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu și care voiai să știi dacă ești condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mai înalt, pentru înviere. Ți s-au închis porțile și ți s-au ridicat în față ziduri de opreliști. Ție, care scriai într-una din scrisorile tale - căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe toți - despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcende materia, de a depăși imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păși pe calea adevărului și despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuși este Adevărul, Calea și Viața.
Îmi scriai cu câteva zile în urmă:„ Ce bucurie să auzi vorbind despre Dumnezeu și despre lume, alta decât aceea a materiei, de la o catedră și de către un profesor laic ! (este vorba de poetul Ioan Alexandru și de cursurile sale- însemnare pe marginea manuscrisului dactilografiat) Era un vis în care nu puteam crede. Și să înțelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credință pe care ni-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci și prin lumina care iradia din ființa lui. De aceea aproape că vă invidiez pe voi, teologii, că știți și cunoașteți și trăiți ceea ce noi nu cunoaștem și nu știm, dar spre care întreaga noastră ființă aspiră”...
Sau tu, tinere profesor de 35 (33?) de ani, care spuneai: „ Mi-am petrecut toți anii aceștia de învățământ scoțând <<cu bâta >> elevii din biserici. Acum însă am înțeles ce-i aducea acolo și de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înțeleg acum că dacă voi, niște copii din anul întâi de Seminar, credeți atât de tare și știți atâtea lucruri despre adâncurile umane și despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”.
Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului ? Căci, dacă admitem, cu A. Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viață prin Muntele Măslinilor, tot așa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună și pentru noi: „ Saule, Saule, de ce Mă prigonești ?...Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă !” (Fapte 9, 4-5)
Nimeni nu este scutit de suferință. Dacă suferim, suferința să ne fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos ! Dar adevărul să ne stea în față totdeauna. „ Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student la Politehnică, auditor al acestor ȘAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI; și înțelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14,27, nici răstimpul dintre două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească și materială pentru care călcăm în picioare principiile și dreptatea, acea stare de „toleranță” care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă și să ne trezim cu un compromis nou sub pernă...
Și acum vă voi citi declarația unui student de la Teologie, în legătură cu aceste ȘAPTE CUVINTE. Pentru că s-au luat astfel de declarații scrise, la Institutul Teologi, forțându-se mâna și conștiința. Se știe ce înseamnă o declarație scrisă, ce sursă de teamă și teroare poate constitui ea, așa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declarațiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte):
„...declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am studiat < Al șaselea cuvânt către tineri > rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din București. De asemenea, am mai audiat și al treilea și al patrulea și al cincilea cuvânt, dar în alte condiții...Declar că am întâlnit la ultima, precum și la celelalte predici ale sale, foarte mulți studenți de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenți de la alte facultăți, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată și foarte mulți elevi seminariști. Atmosfera din biserică a fost totdeauna impresionantă și am trăit în mod real clipe de înălțare sufletească și de reculegere. În privința conținutului predicilor mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist și lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învățăturile Bisericii Ortodoxe.
Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulți ani la Seminarul Teologic din București, al cărui absolvent sunt, și a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi și adevărați slujitori ai Domnului Hristos și ai Bisericii neamului ”.
Oare trebuie să mai adaug ceva ? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv și al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, ați pus „adevărul înaintea păcii” și ați venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declarații, scrise și verbale, ca și prezența voastră în această biserică; sau poate, în sfârșit, umilința mea că sunteți buni și Îl iubiți pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiți slujitorii Lui, nu ați pregetat să sacrificați comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimați dragostea de Dumnezeu.
Să ne rugăm pentru toți frații noștri care ne iubesc și care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine și rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor !
Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „cuvânt” către tine cu o spicuire din CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR care se citește în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paștile, Ziua Învierii și bucuria noastră, a tuturor. Atunci veți afla că hristos a înviat și că noi toți vom învia. Când spun că veți afla, înțeleg că inima și sufletul vostru vor descoperi plenar această certitudine care era demult în voi și în virtutea căreia sunteți aici.
„...De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulțumit să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit, de a întârziat cineva până în ceasul al noulea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi...
Pentru aceasta intrați toți întru biserica Domnului vostru; și cei dintâi, ca și cei din urmă, luați plata...
Înviat-a Hristos și îngerii se bucură.
Înviat-a Hristos și viața stăpânește.
Înviat-a Hristos și nici un mort nu mai e în groapă.”
V-am citit aceste rânduri, ca să le știți.
V-am citit acest CUVÂNT, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în fața căreia tot glasul amuțește.
V-am citit acestea, ca să aflați că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh și în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne așteaptă Iertarea și Învierea.
V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiți că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus și anticipând, prin credință, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a șasea miercuri a Postului Mare, la 19 aprilie 1978.
Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa 1925 Mahmudia (Tulcea) - 2006 Washington
