ÎN GRĂDINA GHETSEMANI
Isus lupta cu soarta și nu primea paharul
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mână nendurată, ținând grozava cupă,
Se coboră-nbiindu-l și i-o ducea la gură
Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă
Dar nu voia s-atingă infama băutură
În apa ei verzuie jucau sterilei de miere
Și sub veșmântul groaznic simțea că e dulceață
Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viață !
Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roată după pradă.
MĂRGĂRITARUL BOLNAV
Închis adânc în fundul sipetului tăcut,
Laptos ca o-mpietrită broboană de colastră,
Pe-ngusta perinită de catifea albastră
Tânjea mărgăritarul de-un dor necunoscut.
De-o boală neștiută zăcea, captivul, ros.
O racilă ascunsă îl îmbacsea cu ceață
Si-l pistruia cu pete subțiri, ca o albeață
Pe ochiu-i fără ape și tot mai somnoros.
Bătrânul
Hâd, zaraful, plângând cu dinadins
Își cerceta comoara cea dezmierdată zilnic,
Pe când mărgăritarul din ce în ce mai silnic
Mocnea ca o lumină ce-aproape e de stins.
Și astfel nestematul se ofilea-n sipet
Și lâncezea-n neștire, învăluit în scamă.
Dar nimeni nu putuse o clipă să-și dea seama
Ce taină dureroasă îl mistuie încet.
Zadarnic o fecioara cu sufletul păgân
L-a aninat pe sânii-i bălani și tari ca piatra :
El, ce trăise-n vremuri pe piept la
Cleopatra,
Zăcea posac și rece acum, ca un bătrân.
Ingălbenit pe-alocuri, sfărâmicios, avar
Lăsa să se- ntrevadă o zare tot mai slabă
Și-și oblojea lăuntrul și inima bolnavă
Cu-o pojghiță zbârcită și tulbure de var.
Se închidea în sine osos și aburit
Ca floarea vie smulsă din umeda grădină.
Nemaiavând adâncul cu seva lui marină,
Crăpa, pierzându-și lustrul, uscat și jupuit
Murea mărgăritarul cu stingeri și alean,
Secat de-un dor năpraznic și fără alinare,
Și-n lunga-i agonie visa departe-n mare
Un cuib de scoici bătute pe-o creangă de mărgean.
STĂ SUFLETUL FĂRĂ IUBIRE
Stă sufletul fără iubire ca o fântână părăsită
C-un pic de apa-n fund, sălcie, sub năruirea de pereți
Stă-n marginea de drum fântână netrebnică și oropsită.
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Si-n ghizdurile putrezite cresc brusturi și-nfloresc bureți.
Stă sufletul fără iubire pustiu ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă și plin de lacome omizi
Ce-l năpădesc în primăvară și toată frunza-încet o roade
Și toată floarea, otravită, se scutură curând și cade
Lasându-i crengile uscate ca niște sterpe pălămizi.
Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată.
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad și fără foc,
La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată
Și să-l prefacă-n dulce azimi mirositoare, ce se coc.
Ții minte basmul vechi ?
Pe-atuncea cine putea să-l înțeleagă
Avea unchiașul biet o fată, dar baba rea o izgoni
Și luându-și lumea-n cap copila plecă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-și aleagă
Ci drept, cu inima bărbată, spre
Sfânta
Vineri, o porni.
Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Și curăți cu râvnă mărul de-atâția ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu huma, aprinse foc, dospi o pită -
Așa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aici norocul, căci sfânta visul i-a-mplinit.
Stă sufletul cum stă în basme fântâna, mărul și cuptorul,
Stă-n drumul către
Sfânta
Vineri un suflet pururi pătimaș
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bună voie să s-abată, să-i premenească iar izvorul
Să-l curețe și să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaș !
ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE
ALE LUI SHAKESPEARE
CLIX
A câta oară zorii mă prind fără de somn ?
Da iarna buzna, anul își lapădă coroana,
Eu în surghiun, departe
Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez — de-aicea — iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoara în veci hărăzită mie
Sunt
Argus, nu c-o suta de ochi, ci cu o mie
De inimi arzătoare și toate stând la pândă.
Ferește mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheșa aceea fățarnică și rece ;
Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stârni tempeste, corabia să-nece ;
Căci te iubesc cu ură, întreg, și numai eu ;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu
Dumnezeu.
Marti, 7 decembrie 1954
CLXV
Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseții —
în care-un minotaur domnește nendurat,
Flămând de duhul slavei și carnea tinereții
Mulți îndrăzneți pieira în tainitele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă dați fiarei suverane
Acum m-alătur și eu fugarnicelor umbre.
Cobor, dar fără teama,-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-ești
Ariadna și-mi dăruiși un fir
Din pletele-ți de beznă, o călăuză vie ;
Și nu să scap din cursă îl țin și îl deșir
Ci mai adânc să intru în neagra-mpărăție ;
Dedalicul tău suflet locaș mi l-am ales
Și jur că niciodată din el n-am să mai ies.
Sambata, 8 ianuarie 1955
CLXXXIX
Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,
Nici viciul fățarnic, ci patima senină ;
Când fluturul își arde aripa-n lumânare,
El nu râvnește seul, ci magica lumină.
Mă sprijin pe-amintire-acum și-apoi pe moarte ;
Toți ceilalți stâlpi cu lumea deodată s-au surpat,
Iubirea putrezește pe undeva, departe,
Eternitatea-i încă un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e sufletul zadarnic și cere să se culce ;
Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce
Și-n umedul lui giulgiu mă-nfășura cu umbre
Nici stea, nici cântec ; vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheața și rece tot ca ea.
Dumineca, 24 iulie 1955
CCXXIX
Nu-ți spun nici un adio : cum n-ai mai exista
Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine
Ți-am supt adânc esența și te-am golit de tine
Plec numai cu splendoarea și frumusețea ta ;
Las ochii, falși luceferi, și iau privirea dragă,
Las buze reci de idol și iau sărutul lor.
Uit sânii, duc căldura și forma lor întreagă.
Fur neagra avalanșă de păr când se dezleagă,
Din trup, îmbrățișarea de vrej amețitor
Zvârl inima stricată, ce-ți șchioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse țesute-n lingușiri —
Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene —
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca
Prometeu,
Am să te-alcătui altfel, dar suflet îți dau eu.
Luai, 31 decembrie 1956
ccxxxv
Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura,
Din latu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura ;
Să te ador în suflet ; doar duhul să-ți aleg —
O veșnică-nbinare a două raze line
Dar cum te-arăți, mă-ntunec și sufletul întreg
Se face ochi, piept, brațe zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ți cad ;
Din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dale de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne
Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânța eternității-n carne.
Marti, 3 septembrie 1957
DESPĂRȚIRE
Când fâlfâiși năframa în albul steag al mâinii,
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetata în inimă de frica,
În clipa despărțirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbușită de iarba somnoroasă.
Și, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieșea, pălit și rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană pe-un vânăt cer ca
fierea.
Plecat peste fântână vedeam în fund durerea
Cum tulbură adâncul venind să se adape
Și prefăcea în sânge cleștarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul și veștedul luceafăr,
Și cum porneai departe și singura tu, cea făr
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând și dându-și cu-n bun rămas
iertarea,
Se-mbrățișau în umbră iubirea cu uitarea.
COBOARĂ CUVINTELE
De-acolo, din pajiștea de aur a durerii,
Unde gândurile pasc în turme neștiute,
Smulse din florile tainei și iarba tăcerii,
Coboară cuvintele, negre mielușele mute.
Sufletul pe poteci întortocheate
Le mână și le bate, suduind, la vale,
Plăpânde, blânde, neînțărcate
Și le duce să le taie-n zahanale.
Fără de zbierat merg la junghiere:
File-nnegrite umplu pământul,
Căci lumea zilnic tot mai mult cere
Frageda carne de gânduri, cuvântul.
Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,
Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur
Turma de gânduri s-a pierdut în munte
Și-i veștedă,-n creier, pajiștea de aur.
