Trebuie să recunosc că...nu-mi plac tatuajele: de nici un fel. Mă gândesc că este o perioadă a tinereții și cum toți am trecut prin asta - sau trecem - știm despre aerul rebel când vrem să schimbăm lumea...și poate că sunt prea în vârstă ca să le înțeleg...nu știu. Generația mea a avut Woodstock și eu, pe la 19 ani (adică acum câteva...secole, nu ?) mi-am „zăpăcit” părul într-o pieptănătură afro în semn de solidaritate cu Angela Davis. Își mai amintește cineva de ea ? Mă rog, să revenim la tatuaje : poate că nu aș fi atât de reticentă dacă nu ar fi atât de...„pentru totdeauna” și ar semăna mai mult cu un fel de body painting care se realizează cu materiale care se pot îndepărta cu mult mai ușor.
Un bunicuț plin de tatuaje la braț cu doamna lui și cu nepoței (care nu sunt adepții tatuajelor)....nu-i o imagine prea grozavă, nu ?
„Răsfoind” pe internet și punând aceste imagini încercam să....văd și altceva....dar n-am reușit. Când ești tânăr nu pare așa o grozăvie dar...până și cei tineri știu că vârsta primăvăratecă nu durează forever...
Nu spun că nu-i respect pe cei tatuați, în fapt, nu prea mă întâlnesc cu ei, și nici nu cred că are multă importanță dacă un om are tatuaje sau nu câtă vreme rămâne Om - doream doar să le amintesc că există și un...mai târziu.
Și...da, de la Metallica îmi plac câteva piese și-mi plac și cei de la Tiamat, mai ales „Do you dream of me ?”
