Mircea Micu 1937 - 2010
Mircea Micu a fost un poet, prozator și publicist .
Autor a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie și dramaturgie a Asociației Scriitorilor din București și al Academiei Române, președintele Fundației Internaționale pentru cultură, artă și morală civica Mihai Eminescu.
Este autorul romanului Patima și Semnul Șarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mama și al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori.
Parodist remarcabil și-a adunat volumele tipărite în antologia La munte și la mare…parodii.
sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Micu
ELEGIE
Mama sapă-n grădina lată cât o batistă...
Există și hârlețe și mame mai există,
Ele se-nchină seara icoanelor de lemn
Și cer din depărtare, copiilor, un semn.
Mama sapă grădina, deși abia o țin
Încheieturi miloase în trupul ei puțin.
Mama își taie lemne să iasă fum pe horn,
Pruncul în capitală geme de dor în somn.
Se scoală-n crucea nopții și jură că-n curând
Îi va trimite dafin, piper, boia și unt.
Se trece lungă iarna cu mari zăpezi ce mint
Mama se scoală noaptea și cântă un colind.
Și vine primăvara cu miezul ei ceresc.
Mama plivește morcovi și morcovii chiar cresc.
Mama își coase haine de moarte și de somn,
Pruncul în capitală e ocupat și domn.
Se scoală-n crucea nopții și jură trist ca Nero
C-o să-i trimită sare și biscuiți și dero.
Și vine iute vara cu trăznetu-i de foc,
Vara a fost bogată, grădina cu noroc.
Mama dezgroapă morcovi și-i curăță oftând
Să nu mai aibă dânșii nici urmă de pământ.
Apoi îi rânduiește-n cutia de carton
Și desenează-adresa cu chimicul creion.
Pruncul în capitală se jură cum că azi
Îi va trimite dero, șampon, săpun și praz.
Mama duce la poștă cutia - un trofeu -
Plătind integritatea transportului la leu.
Pruncul în capitală trezit de domn poștaș
Duce cutia simplă cu jenă prin oraș.
Și jură-n timp ce umblă de duioșii sedus:
„mâine-i trimit chibrituri și gem cu preț redus”.
Mama sapă-n grădina lată cât o batistă...
Există și hârlețe și mame mai există.
CE-AI SĂ FACI ?
Morții îi uităm mult prea ușor...
Ce-ai să faci iubito, dacă mor ?
Ai să mă cam uiți sau ai să plângi
Din pleoapa ochilor prelungi.
Ai să mă cam plângi cu rouă grea
Peste simpla groapă ce-oi avea.
Și-ai să mi te plângi că-n general
M-am ținut de crâșme și scandal,
Ca Esenin, mai demult, cel blond,
Ultimul poet și vagabond.
INSOMNII DE TOAMNĂ
Singurătatea serii ca un sicriu de ceară
În golul ei de sticlă mă-nfășoară.
Intru cu disperare în noaptea abisală
Și mâna mea e moartă și inima mi-e goală.
Se-aude surd orașul cum geme din adânc
Și de înstrăinare nici nu mai știu să plâng.
Mi-e dor de nu știu cine, de nu știu ce
mi-e dor,
De un mesteacăn galben uitat pe un ponor.
Subțire, melancolic, cu trunchiul de zăpadă
Sclipind în noaptea rece, sub lună,
ca o spadă.
RISIPIRE
Mă dau risipei lent, în doze mici
Pradă nesățioaselor furnici
Ce-mi înfășoară trupul ca un bici.
Ce-a fost e-nchis în ora de cleștar...
Am spart, cântând, pahar după pahar
Tot învățând să râd tăcut și rar.
N-am fost în stare să urăsc nimic
Sortit să mă-ntronez și să abdic
Să cad mereu și iar să mă ridic.
Acum mă duc încrâncenat și staniu
Iradiat de propriu-mi uraniu
Purtând o lacrimă în loc de craniu.
DESPRE ARTĂ
Ce meserie liberă e Arta !
Golul abstract să-l faci de fluturi plin,
zburând precum un mânz buimac pe harta
iluziei, topit într-un destin.
Să te-amăgești că splendidele zile
ale vieții tale câte sunt
s-au dus în larg ca niște mici torpile
în ținta Nemuririi nimerind.
Ca niște zei de ceară și durere
am încheiat un pact sublim cu soarta
și declarăm, chiar dacă nu se cere:
Ce meserie liberă e Arta !
Poți fi un vultur îniernat pe piscuri
sau leopard de fuga lui sedus,
toreador luptând fără de riscuri
sau răstignit pe cruce ca Iisus.
Închis în sinea ta ca-ntr-o chilie,
visezi o lume și trăiești în alta
pe care ochiul, mâna ta o scrie.
Ce meserie liberă e Arta !
TÂRZIU
Demult, când mai credeam că n-am să mor,
Că tot ce naște veșnic viețuiește,
Râdeam de oamenii bătrâni prostește
Dispețuind melancolia lor.
Mi se părea că sunt nemuritor,
că n-o să mă atingă niciodată
Timpul cu bisturiul lui de vată
Abia simțit însă distrugător.
Ce panică târzie mă cuprinde
Noaptea când sunt apatic și fragil
Și-mi pun în față poza de copil
Care mă înspăimântă și mă minte.
În ceas de taină și de renunțare
Viața mea e pulbere și scrum.
Să mă primească nu am nici o zare,
Să mă întorc, nu mai există drum.
DOINA
Către munți în sus,
De lebede dus,
Asupra-mi să cadă
Frageda zăpadă.
Să mă țină-n plisc
Vulturul din pisc,
Nori tre murători
Să am la subțiori,
Stelele să-mi stea
Lângă tâmpla grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade
Să aud cum curg
Brazii în amurg
Roua să mă spele
De rău și de rele.
Și de-atâta dor
Să visez că mor
Sus în munte, sus,
De lebede dus..
DAR NU-I NIMENI
Șade mama și veghează
Pe un scaun, lângă foc.
Și oftând, rememorează
Viața ei fără noroc.
Cum se mai scrumiră anii,
Zilele cum s-au mai dus,
Însoțind în golul zării
Zborul berzelor de sus.
Se ridică iute mama
Și deschide ușa larg
Dar nu-i nimeni. În fântână
Pică stele și se parg.
FANTEZIE CU MAMA
Mamă, eu te-am visat trecând
Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,
Firavu-ți trup amestecând
Cu zbor de păsări călătoare.
Mamă, eu te-am strigt să stai,
Era un drum ciudat, de spume:
Unde plecai, de ce plecai ?
Spre care început de lume ?
Erai frumoasă și aveai
Aripi de îngeri, albe, mamă,
Și te strigam și n-auzeai
Sau nu vroiai și mi-era teamă,
Acele păsări argintii
Mi te duceau din vis, ușoare,
În zborul lor de veșnicii
Tăcute și nepăsătoare.
MAMEI
Mamă, acesta sunt !
Jumătate acoperit cu pământ,
Cealaltă jumătate se duce
Și n-are nici cruce.
Tu ce mai faci ? Ce mai spui ?
Tristețea n-o împarți nimănui ?
Tremură vișinul verde
Și nu te mai vede...
Mamă dacă ai putea să mă sorbi
Noaptea târziu când adormi,
Să mi se pară că m-ai văzut,
Dragă din iarbă și lut,
Să mi se pară, să ți se pară,
Că se întoarce viața spre vară.
UN VIS
Azi noapte am visat un mag ciudat
Cu fața de efigie străveche
În purpură întreg, înveșmântat
Și cu cercel de aur la ureche.
Părea bătrân și ostenit de drum,
Un praf lunar îi deslușeam sub pleoape
Și mirosea a nu știu ce parfum
Când a venit, de mine, mai aproape.
Îl mai văzusem undeva, cândva,
La fel de trist și coborât în sine
Fizându-mă c-un ochi ce se zbătea
Între lumină și întunecime.
S-a așezat alăturea tăcând
Mișcând mătănii albe între dește
Și m-am trezit și m-a văzut plonjând
Eliberat, în ochii lui de pește.
AUD UN CLOPOT
Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniștea în două o desparte.
Bate prelung și dangătul îi sună
Ca și cum cineva ar bate-n lună.
Eu îl ascult sunând ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.
Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.
E ca suspinul dușilor țărani
Care-l tot trag de două mii de ani !
Nu pot să dorm și-ascult tăcut și pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal...
DEPARTE
Departe o casă
La marginea dealului
O casă din lemn
Năpădită de iederă
Uneori, inima mea,
Tremurând ca o vulpe
Îi dă târcoale.
Acolo miroase a brad
Și între geamuri
Doarme o privighetoare
Acolo am văzut
Icoanele de lemn
Cu rășina plângând
Și înspăimântând
Tăietorii de lemne.
PRESIMȚIRI NOCTURNE
Se risipește mama, bătrânii meri îngheață,
Tot mai atent stau noaptea când luna mă răsfață.
Aștept din depărtare o pasăre să vină,
O pasăre de taină păstrată pe retină.
Și nu am somn de-o vreme și teama mea respiră
În crinul tremurând precum o liră.
Ea va veni odată, spre dimineață, când,
Voi fi tăcut și rece și gol ca un mormânt.
Ea va intra, firește, prin geamurile groase,
Cu ciocul ca o spadă, cu ghearele întoarse.
Și stând pe etajeră, cu trupul ei diform
Va aștepta zburlită și mută să adorm.
Se risipește mama, simt asta după cum
Bătrânii meri îngheață în nopțile de scrum...
CONFESIUNE
Mamă sunt mai puternic decât un melc
Mai închis în mine decât Cartagina,
Mai nedescifrat ca Stella trilingva...
Numai tu mă deschizi, uneori
Nutrind speranța deșartă
C-am să fiu conversativ și duios
Ca Nero înainte de-a aprinde Roma...
Altfel, e bine...sunt sănătos,
M-am subțiat până aproape de os
Și m-am înrăit, și-am devenit mai frumos.
Știi ca melcul în zori
Pe care-l picură roua din flori
Și el se închide în sine
Pentru Vecime...
ELEGIE
Mama sapă-n grădina lată cât o batistă...
Există și hârlețe și mame mai există,
Ele se-nchină seara icoanelor de lemn
Și cer din depărtare, copiilor, un semn.
Mama sapă grădina, deși abia o țin
Încheieturi miloase în trupul ei puțin.
Mama își taie lemne să iasă fum pe horn,
Pruncul în capitală geme de dor în somn.
Se scoală-n crucea nopții și jură că-n curând
Îi va trimite dafin, piper, boia și unt.
Se trece lungă iarna cu mari zăpezi ce mint
Mama se scoală noaptea și cântă un colind.
Și vine primăvara cu miezul ei ceresc.
Mama plivește morcovi și morcovii chiar cresc.
Mama își coase haine de moarte și de somn,
Pruncul în capitală e ocupat și domn.
Se scoală-n crucea nopții și jură trist ca Nero
C-o să-i trimită sare și biscuiți și dero.
Și vine iute vara cu trăznetu-i de foc,
Vara a fost bogată, grădina cu noroc.
Mama dezgroapă morcovi și-i curăță oftând
Să nu mai aibă dânșii nici urmă de pământ.
Apoi îi rânduiește-n cutia de carton
Și desenează-adresa cu chimicul creion.
Pruncul în capitală se jură cum că azi
Îi va trimite dero, șampon, săpun și praz.
Mama duce la poștă cutia - un trofeu -
Plătind integritatea transportului la leu.
Pruncul în capitală trezit de domn poștaș
Duce cutia simplă cu jenă prin oraș.
Și jură-n timp ce umblă de duioșii sedus:
„mâine-i trimit chibrituri și gem cu preț redus”.
Mama sapă-n grădina lată cât o batistă...
Există și hârlețe și mame mai există.
CE-AI SĂ FACI ?
Morții îi uităm mult prea ușor...
Ce-ai să faci iubito, dacă mor ?
Ai să mă cam uiți sau ai să plângi
Din pleoapa ochilor prelungi.
Ai să mă cam plângi cu rouă grea
Peste simpla groapă ce-oi avea.
Și-ai să mi te plângi că-n general
M-am ținut de crâșme și scandal,
Ca Esenin, mai demult, cel blond,
Ultimul poet și vagabond.
INSOMNII DE TOAMNĂ
Singurătatea serii ca un sicriu de ceară
În golul ei de sticlă mă-nfășoară.
Intru cu disperare în noaptea abisală
Și mâna mea e moartă și inima mi-e goală.
Se-aude surd orașul cum geme din adânc
Și de înstrăinare nici nu mai știu să plâng.
Mi-e dor de nu știu cine, de nu știu ce
mi-e dor,
De un mesteacăn galben uitat pe un ponor.
Subțire, melancolic, cu trunchiul de zăpadă
Sclipind în noaptea rece, sub lună,
ca o spadă.
RISIPIRE
Mă dau risipei lent, în doze mici
Pradă nesățioaselor furnici
Ce-mi înfășoară trupul ca un bici.
Ce-a fost e-nchis în ora de cleștar...
Am spart, cântând, pahar după pahar
Tot învățând să râd tăcut și rar.
N-am fost în stare să urăsc nimic
Sortit să mă-ntronez și să abdic
Să cad mereu și iar să mă ridic.
Acum mă duc încrâncenat și staniu
Iradiat de propriu-mi uraniu
Purtând o lacrimă în loc de craniu.
DESPRE ARTĂ
Ce meserie liberă e Arta !
Golul abstract să-l faci de fluturi plin,
zburând precum un mânz buimac pe harta
iluziei, topit într-un destin.
Să te-amăgești că splendidele zile
ale vieții tale câte sunt
s-au dus în larg ca niște mici torpile
în ținta Nemuririi nimerind.
Ca niște zei de ceară și durere
am încheiat un pact sublim cu soarta
și declarăm, chiar dacă nu se cere:
Ce meserie liberă e Arta !
Poți fi un vultur îniernat pe piscuri
sau leopard de fuga lui sedus,
toreador luptând fără de riscuri
sau răstignit pe cruce ca Iisus.
Închis în sinea ta ca-ntr-o chilie,
visezi o lume și trăiești în alta
pe care ochiul, mâna ta o scrie.
Ce meserie liberă e Arta !
TÂRZIU
Demult, când mai credeam că n-am să mor,
Că tot ce naște veșnic viețuiește,
Râdeam de oamenii bătrâni prostește
Dispețuind melancolia lor.
Mi se părea că sunt nemuritor,
că n-o să mă atingă niciodată
Timpul cu bisturiul lui de vată
Abia simțit însă distrugător.
Ce panică târzie mă cuprinde
Noaptea când sunt apatic și fragil
Și-mi pun în față poza de copil
Care mă înspăimântă și mă minte.
În ceas de taină și de renunțare
Viața mea e pulbere și scrum.
Să mă primească nu am nici o zare,
Să mă întorc, nu mai există drum.
DOINA
Către munți în sus,
De lebede dus,
Asupra-mi să cadă
Frageda zăpadă.
Să mă țină-n plisc
Vulturul din pisc,
Nori tre murători
Să am la subțiori,
Stelele să-mi stea
Lângă tâmpla grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade
Să aud cum curg
Brazii în amurg
Roua să mă spele
De rău și de rele.
Și de-atâta dor
Să visez că mor
Sus în munte, sus,
De lebede dus..
DAR NU-I NIMENI
Șade mama și veghează
Pe un scaun, lângă foc.
Și oftând, rememorează
Viața ei fără noroc.
Cum se mai scrumiră anii,
Zilele cum s-au mai dus,
Însoțind în golul zării
Zborul berzelor de sus.
Se ridică iute mama
Și deschide ușa larg
Dar nu-i nimeni. În fântână
Pică stele și se parg.
FANTEZIE CU MAMA
Mamă, eu te-am visat trecând
Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,
Firavu-ți trup amestecând
Cu zbor de păsări călătoare.
Mamă, eu te-am strigt să stai,
Era un drum ciudat, de spume:
Unde plecai, de ce plecai ?
Spre care început de lume ?
Erai frumoasă și aveai
Aripi de îngeri, albe, mamă,
Și te strigam și n-auzeai
Sau nu vroiai și mi-era teamă,
Acele păsări argintii
Mi te duceau din vis, ușoare,
În zborul lor de veșnicii
Tăcute și nepăsătoare.
MAMEI
Mamă, acesta sunt !
Jumătate acoperit cu pământ,
Cealaltă jumătate se duce
Și n-are nici cruce.
Tu ce mai faci ? Ce mai spui ?
Tristețea n-o împarți nimănui ?
Tremură vișinul verde
Și nu te mai vede...
Mamă dacă ai putea să mă sorbi
Noaptea târziu când adormi,
Să mi se pară că m-ai văzut,
Dragă din iarbă și lut,
Să mi se pară, să ți se pară,
Că se întoarce viața spre vară.
UN VIS
Azi noapte am visat un mag ciudat
Cu fața de efigie străveche
În purpură întreg, înveșmântat
Și cu cercel de aur la ureche.
Părea bătrân și ostenit de drum,
Un praf lunar îi deslușeam sub pleoape
Și mirosea a nu știu ce parfum
Când a venit, de mine, mai aproape.
Îl mai văzusem undeva, cândva,
La fel de trist și coborât în sine
Fizându-mă c-un ochi ce se zbătea
Între lumină și întunecime.
S-a așezat alăturea tăcând
Mișcând mătănii albe între dește
Și m-am trezit și m-a văzut plonjând
Eliberat, în ochii lui de pește.
AUD UN CLOPOT
Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniștea în două o desparte.
Bate prelung și dangătul îi sună
Ca și cum cineva ar bate-n lună.
Eu îl ascult sunând ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.
Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.
E ca suspinul dușilor țărani
Care-l tot trag de două mii de ani !
Nu pot să dorm și-ascult tăcut și pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal...
DEPARTE
Departe o casă
La marginea dealului
O casă din lemn
Năpădită de iederă
Uneori, inima mea,
Tremurând ca o vulpe
Îi dă târcoale.
Acolo miroase a brad
Și între geamuri
Doarme o privighetoare
Acolo am văzut
Icoanele de lemn
Cu rășina plângând
Și înspăimântând
Tăietorii de lemne.
PRESIMȚIRI NOCTURNE
Se risipește mama, bătrânii meri îngheață,
Tot mai atent stau noaptea când luna mă răsfață.
Aștept din depărtare o pasăre să vină,
O pasăre de taină păstrată pe retină.
Și nu am somn de-o vreme și teama mea respiră
În crinul tremurând precum o liră.
Ea va veni odată, spre dimineață, când,
Voi fi tăcut și rece și gol ca un mormânt.
Ea va intra, firește, prin geamurile groase,
Cu ciocul ca o spadă, cu ghearele întoarse.
Și stând pe etajeră, cu trupul ei diform
Va aștepta zburlită și mută să adorm.
Se risipește mama, simt asta după cum
Bătrânii meri îngheață în nopțile de scrum...
CONFESIUNE
Mamă sunt mai puternic decât un melc
Mai închis în mine decât Cartagina,
Mai nedescifrat ca Stella trilingva...
Numai tu mă deschizi, uneori
Nutrind speranța deșartă
C-am să fiu conversativ și duios
Ca Nero înainte de-a aprinde Roma...
Altfel, e bine...sunt sănătos,
M-am subțiat până aproape de os
Și m-am înrăit, și-am devenit mai frumos.
Știi ca melcul în zori
Pe care-l picură roua din flori
Și el se închide în sine
Pentru Vecime...
