Nu cunosc eu pe românașul ăla, care cel dintâi a zis: „A tunat și i-a adunat”, că, zău ! dacă ar fi mort, i-aș zice: „Dumnezeu să-l odihnească în rândurile drepților“; iar dacă ar fi viu, să-i zic: „Bravo ție, om dezghețat ! Fi-ți-ar gura aurită“. Și apoi nu cred eu, o dată cu capul, ca vreunul din d-voastră, români neaoși, să nu fi auzit o dată măcar, în viața d-voastră, zicătura: „A tunat și i-a adunat“.
Acuma să vă spui și eu că pe părintele Bimbirică și pe maica preoteasă, soția sfinției-sale, a tunat și i-a adunat.
Cele ce veți auzi, să nu care cumva să vă ispitiți a crede că le vorbesc de vreo pică ce aș avea pe părintele Bimbirică. N-am nici în clin, nici în mânecă cu sfinția-sa. Suntem departe unul de altul, cale ca de șase poște. Ne-am văzut de vro două sau trei ori, îmi pare, și atâta tot.
Părintele Bimbirică este, cum se zice, târț în cap, târț în picioare. La stat ca de doi coți, subțiratic, pițigăiat și șui tocmai ca o nevăstuică; la chip seamănă mă-si: nici tu firicel de mustață, nici tu pufuleț de barbă. Pesemne o fi mâncat din poama dracului.
Și aci părintele Bimbirică se potrivește cu zicătura:
Drag îmi este neică spân,
Că-i și tânăr și bătrân,
Cind râde parcă plânge.
Și așa și este. Te uiți la dânsul că pielea pe fața lui a început a se posmăgi; s-a smochinit; dară de tânăr, tânăr, n-are pe față nici neam de tulei de păr. Numai de pe piele 80 îl cunoști că e bătrânicios.
Când râde părintele Bimbirică, căci râde lesne, unde întinde o gură largă de-i încrețește pielea pe obraji, pe nas și pe la marginile de dinafară ale ochilor; și trebuie să bagi bine de seamă ce naiba face părintele: râde ori plânge ? La acestea adăugați niște ochi bolovănoși și d-asupra lor numai semne de sprâncene, căci la dânsul sprincenele sunt ca în palmă și părul din cap lung, strâns la spate în chică, și iată chipul părintelui Bimbirică.
O așa pitcoace de om, văzându-l îmbrăcat cu anteriu și giubea lungă până în călcîie, strâns la piept și cu potcap, nu știu de ce, că te umflă râsul și îți vine să-l arăți cu degetul și să zici că: pare că e un câine cu oala în cap.
Părintele Bimbirică este învățător. A învățat cartea până la brâu și acum învață și dânsul pe copilași să cunoască buchile; este, adecă, institutor la clasa I a unei școale primare.
Unii părinți d-ai copiilor își sperie prăsila cu părintele Bimbirică în loc de goga. Nu că părintele ar avea fiori; ferească Dumnezeu ! dară pentru că așa este învățat românul să zămislească pe goga al copiilor dintr-un om care le bate lor la ochi.
Ș-apoi părintele propovăduiește copilașilor cât se poate de bine foloasele legii, datoriile lor cătră părinți și cătră ei înșiși. Să vă ducă Dumnezeu să-l auziți numai ! Copiii bagă lesne la cap învățăturile lui; vezi că părintele nu doară de florile mărului a trecut și prin seminar. Numai să-l vedeți d-a minune !
D-aia și copiii, cari merg la școala părintelui Bimbirică, ies, tem cu învățătura, tem cu sfială de chipurile și cinurile bisericești.
Părintele Bimbirică stă bine; are două venituri: partea de la biserica unde slujește și leafa de la școală. Maica preoteasă știe una ca asta și d-aia se vede că și d-ei i cam cere mereu la mode.
Numai un lucru nu prea e plăcut părintelui. Fiind puțintel și putere trupească are cam puțină; nu poate, vedeți d-voastră, să-și scoată din capete când dă peste dânsul vrun zabrac. Nu că ar fi tocmai, tocmai toba bătăilor; [doar] că maica preoteasă îl surchidește, câteodată, iar tovarășii săi de la biserică-i poartă pică pentru că câștigă mai mult decât ei, și nu prea vor să-l ia cu dânșii, la zile mari, pe la enoriași.
Dară dacă părintele stăruiește să se folosească de drepturile sale, tovarășii îl fac să simță puținătatea trupului său. Așa ceva s-a întâmplat odată la o zi mare, când unul dintre preoți, un găligan, i-a scris pe obraz cele cinci degete uriașe ale lui.
Părintele Bimbirică voind să urmeze povețile Evangeliei, pe care o propovăduiește, și unde zice că: „dacă cineva te lovește peste un obraz, tu întoarce-i și pe celălalt“, ar fi voit, vedeți d-voastră, să o ia drept glumă,să o facă tăcută, să o lase în răsplata Domnului; dară maica preoteasă l-a pus pe foc, să tragă în gură la mitropolie împotriva unei astfel de înfruntări. De gura preotesei, așa a și făcut părintele și și-a dobândit dreptul. Însuși judecata consistoriului a găsit cu cale că drept are părintele să umble cu tovarășii pe la vizite, deoarece își face la biserică toate datoriile. Și, adevărul vorbind, și-le face ca tot preotul.
Părintele Bimbirică primește să-l cinstească oricine va voi. Mă rog, nu este popă ? Odată însă, când și-a luat leafa de institutor, nu știu cum l-a mușcat șarpele de inimă, că a cinstit și dânsul cu câte o cafea pe doi din tovarășii săi învățători. Dărămite când s-a dus acasă cu patruzeci de bani lipsă din leafă ? Aoleo ! unde era Dumnezeu să mi-l vază ? P-aci, p-aci era să-l încaibere maica preoteasă.
A doua zi s-a jeluit bietul părintele Bimbirică de pățania ce era să pață și s-a jurat că nu va mai cinsti pe nimeni în viața lui. Maica preoteasă a îmblânzit pe bietul părintele Bimbirică ca pe un cățel și de zece ori pe zi îl face sluj ! dacă nu mai mult. Acum, Dumnezeu să mă ierte, îmi scutur haina și mă lepăd ca Iuda de Christos, fiindcă nu voi să iau pe sufletul meu și să caz în păcate încredințând cele ce am să vă spui. Cum am cumpărat-o așa o vânz.
Ori că părintele Bimbirică a fost un sălbatec din pădure și ce trebuie să fi tras maica preoteasa până să-l îmblânzească ! sau că mutra părintelui fiind nurlie, i-alunecă ochii în altă parte și biata maica preoteasă cât l-o fi muștruit până să-l facă a-și cunoaște stăpânul ! Căci adevărul vorbind, când strigă odată maica preoteasă la părintele Bimbirică: „Te dau !“, acesta intră în pământ, cum se zice, întocmai precum cățeii, când aud de la stăpânii lor vorba „sluj“!
Maica preoteasă, durdulie și grăsulie, cum a lăsat-o Dumnezeu, adesea aude șoptindu-se prin preajmă-i porecla de giamală. S-ar supăra domnia-ei foc, dară nu știe pe cine să-i cășuneze, căci astfel de cuvinte se șoptesc, nu se vorbesc și nu se știe din care gură să fi ieșit. Pentru aceasta se înarmează și dumneaei cu duhul blândeței și trece cu vederea asemenea bârfeli.
Mai-naltă decât părintele cu potcap cu tot, aproape cu o șchioapă, maica preoteasă nu vrea să știe de trei ca părintele Bimbirică. D-aia și soțul ei nu se bagă, nu se amestecă în trebile ei. E țanțoșe maica preoteasă și poate am greși dacă am zice că e stăpânită de niscaiva pretenții nesocotite când ea își caută dreptul.
Să vedeți ce i s-a întâmplat odată. Era ziua împărțirii premiilor la școala de băieți. Bărbatul dumneaei, sfinția-sa părintele Bimbirică, este ca învățător la acea școală, după cum vă spusei.
Lumea se adunase și era gloată. Stau oamenii înțesați ca sardelele. Maica preoteasă, nu știu de ce, dară întârziase. Poate că, până să se gătească, până să se dichisească, timpul trecu și când băgă de seamă era târziu. Ca să rămâie să nu fie față la o ceremonie unde avea dreptul să meargă, era peste poate. Vezi că maica preoteasă se fălește cu un așa odor de bărbat procopsit ce are. Și cum să nu se fălească când el este și popă și institutor !
Cu grabă pornește de acasă și într-un suflet ajunge la locul unde era să se împarță premiile la copii.
Aci dacă ajunse, un cerc de oameni de toată mâna încingea mijlocul cortului sub care era să se săvârșească ceremonia.
Să stea la coada cozilor fără să vază cum se resfrânge și asupra-i vrednicia institutorului, soțul său, nici că era de gândit. Să pătrunză cercul de oameni, era greu de tot. Ce să facă ?
Maica preoteasă găsi mijlocul și iacă cum ajunse tocmai în fruntea celor poftiți la serbare: începu a da coate în dreapta și în stânga și a se strecura printre mulțime. Celor ce îndrăznea a i se împotrivi și a nu-i deschide drum să meargă înainte, le zicea cu grai politicos:
— Mă rog, domnilor, faceți-mi loc să trec, căci eu am dreptul să fiu la fața locului, ca una ce bărbatu-meu are două ranguri.
Celor mai dârzi le adăuga:
— Nu înțelegeți, ghiorlanilor. că fără mine nu se poate face țârmonia ? Dați-vă la o parte, ca să trec înainte, căci eu sunt chemată și pe mine mă așteaptă.
Cu chipul acesta maica preoteasă putu să treacă printre mulțime și cum ajunse se și începu serbarea.
Nu că maica preoteasă ar fi stăpânită de patima deșertăciunii; ferească Dumnezeu ! dară ar voi ca toți să-și cunoască lungul nasului. De aceea să nu împingă păcatele pe cineva care-i are cunoștința să nu-și ia căciula din cap cînd o întâlnește și să nu-i zică: „Sărut mâna !“
Că deodată se pomenește cu d-ei că-i sare drept înainte și-i zice:
— Da bine, domnule, stigleți ai în căciulă și ți-e frică să nu scape, de nu ți-o iei din cap când întâlnești pe femeia părintelui ? Ori ți-e teamă să nu-ți răcească condrățeii ?
Și dacă nu-i zici: „Sărut mâna”, cum se cuvine unei preotese, ci: „Cu plecăciune !” ori: „Bună ziua !” atunci dumneaei îndreptează vorba cătră vreunul d-alături și tare ca să auză nenorocitul ce nu s-a ținut de obiceiul statornicit de când lumea și pământul:
— Vedeți d-voastră, ce mojicie ! În ce s-o fi sumețind d-lui de nu-mi zice: „Sărut mîna”? Adecă nu-l știu eu ce calic e ? Dară mie ofițeri, căpitani, bre ! tot oameni unul și unul, ostași de cari au fost cu militarii în orașul nostru de carantină (de garnizoană voiește d-ei să zică) mi-au zis: „Sărut mâna !“ iară nu un talaleu de cei ce fluieră în biserică, ca d-lui ! Maica preoteasă era prietenoasă, nevoie mare. Când apucă pe câte cineva care să-i vază de copii, apoi colindă toate cunoscutele, la orice timp ar fi.
Odată, dară asta numai odată s-a întâmplat, femeia unui profesor veni ca s-o vază. Dumneaei, maica preoteasă, o rugă frumos să nu se supere și s-o aștepte puțintel. Apoi ieși pe ușă.
Femeia profesorului, crezând că iese să pregătească ale dulceței și să o aducă, așteptă, până ce i se urî. Așteptând să se întoarcă maica preoteasă cu dulceața, apucă pe unul din copii și-l ținu că era să cază din pălimar să-și spargă capul; împăca pe altul carele dase cu piciorul într-un ghimpe și șterse pe cel mai mic carele se întinase cu desăvârșire. Apoi tot așteptând, începură copiii să scâncească că le e foame.
Biata femeie a profesorului căuta în sus, căuta în jos, ca în casă streină, spre a găsi ceva cu care să momească foamea copilașilor până să vie muma lor. Și, văzând un dulap ce aveau ei acolo, îl deschise și scoase din el nițică pâine și brânză ce găsi: dete poșidicului câte o bucată și-i opri din plâns.
Puteți să judecați ciuda femeii care nu se putea duce să-și vază de treburile ei.
Când veni și maica preoteasă, tocmai, hei ! cam înde seară și auzi ce s-a întâmplat, prinse a zice:
— Auzi, d-ta leiculiță, broaștele naibii, ce să facă ele ! Nu te supăra, leică, lasă că am eu ac de cojocul lor. Să mă ierți că am întârziat nițel, avusei nițică treabă colea la alde leica cutare și știi d-ta, de ! omul știe când pleacă d-acasă, dar nu știe când are să se întoarcă. Drumul soroc nu are.
Maica preoteasă nu este vro mândră d-alea de care socotiți d-voastră. Aș ! li este într-o nimica să puie o fustă de stambă pe d-ei, să-și strângă nițel părul într-o legătură și cu picioarele goale în papuci să străbată târgul, când are câte ceva grabnic de făcut. Și nu arareori se întâmplă să o vezi cercetându-și vecinele în așa hal.
Dragostea cătră prietenele d-sale este și mai învederată când apucă să-i cază d-ei tronc ! la inimă câte cineva. Nu alege timpul, ci se duce pe la dânsa oricând ar fi, și întinde vizita cât de mult s-ar putea. Doarcă vine tocmai cătră prânz și vede pe casnici cam stînjenindu-se le zice:
— Mi se pare ci sunteți asupra mesei. Nu vă deranjaisiți ! Poftiți de vă ospătați că stau eu aici singurică până vă veți scula de la masă. Acum d-voastră cum dați cu socoteala ? Poate-se una ca asta ? Ba nu, zău ! mărturisiți !
Casnicii ori că o poftesc la masă cu dânșii, sau că se lipsesc și de mâncare și de tot. Mă rog, cum ar putea să-și lase musafira singură și ci să se ospăteze ! Maica preoteasă e tânară și d-ei, îi dă de ! inima brânci să se poarte după modă. Părintele, vede d-lui că maica preoteasă are dreptate și d-aia se silește și el, biet, în tot chipul să-i împlinească pofta inimii.
La un Paște, părintele pusese în gând să facă soției sale o rochie de catifea și umbla d-a-n-câtelea să găsească un cumaș care să placă durduliei preotese.
Părere de rău că atuncea n-au mai simțit acești soți în viața lor, că nu putură să-și facă voia.
Căci nu știu cine s-a apucat să le spuie că în primăvară nu se fac rochii de catifea, fiindcă asemenea rochii sunt pentru cînd timpul e rece.
Nu e vorbă, cunoscură și dânșii că așa cam este; și d-aia amânară și ei cu făcutul rochiei de catifea până la alte vremuri mai priincioase. Părintele Bimbirică s-ar mai împrieteni și el cu oameni, i-ar da inima și lui să mai iasă și el la obraze, cum se zice; dară se teme de groaznicul: „Te dau !” al cucoanei preotese, când nu i-ar veni ei la socoteală cunoștințele ce ar face părintele.
Maica preoteasă nu este d-alea prefăcutele. La ea nu se știe ce sunt istericalele, leșinurile, plânsetele, când vrea ceva. Ea știe o dreptate. Când nu-i place vrun lucru, ea îl spune d-a dreptul, pe șleau, cum se zice. Când vrea cineva să o calce pe colțul ișlicului, povestea ăluia, îi sare țandăra; și apoi să te ții la răspunsuri cari de cari mai potrivite cu împregiurarea, mai politicoase și mai împungătoare pentru cei ce ar vrea să o atingă. Iară când părintele socotește cu mintea lui vrun lucru mai altfel de cum îl socotește drăgălașa lui jumătate, înfiorătorul „Te dau !“ face pe bietul părintele Bimbirică să cunoască în cele mai din urmă că maica preoteasă are dreptate și socoteala ei este și a lui.
Altminteri această pereche trăiește bine; căci părintele de teamă să nu se facă vrun scandal, mă rog, tagmă bisericeașcă nu este ? închide ochii, se face că nu bagă de seamă când maica preoteasă este întărâtată. Apoi ea spune ce spune și în urmă tace din gură, dacă nu este nimeni care să i se împotrivească.
Asta nu va să zică a tunat și i-a adunat ? Și după cum zisei la început, nu iau pe sufletul meu adeverirea acestei povești. N-am nici în clin, nici în mânecă cu părintele, l-am văzut de vreo două sau trei ori, îmi pare, numai așa ia, în treacăt, încolo nimic. Ba încă pe maica preoteasa n-am văzut-o niciodată. Tot ce vă povestii, megiașii lor mi-au spus.
Cum am cumpărat-o așa o și vând.
