Cetatea Poenari astăzi
Fratele lui Vlad-vodă Țepeș îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voiește fratele măriei-sale. El îi tot bătea capul și nu-i da pace. Fata-l spune lui tătâne-său, iară acesta-l dete târgului, făcându-l de râs și de ocară. Târgoveți-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.
Vodă se scârbi foarte mult de această faptă a târgoveților și hotărî să-și izbândească asupra lor. Era în ziua de Paști. Ce frumoase erau vremurile acele bătrâne în care boierul și salahorul aveau aceleași datine, aceleași sărbători, aceleași petreceri. Erau toți o apă. La biserică mergeau cu toți. La veselie iarăși cu toții la un loc. În ziua de Paște, după ce ascultau slujba sântei Învieri, se întorceau acasă și se puneau la masă. Apoi mergeau unir la alții și-și urau la mulți ani. După-amiază se căruțeau la dulap. Acolo mergeau mare și mic, tânăr și bătrân, boier și salahor.
Aceste adunări de veselie pentru sântele sărbători se făceau în niște livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul și mai cât colo călușarul. Fiecare din acestea-și avea oamenii săi ce slujeau și mulțumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.
Vedeai cete, cete, de oameni așezați pe iarba verde, cu mâncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velința și cele spre mâncare. Ei așezau totul; iară boierii cu jupănesele și copiii, băieți și fete, veneau d-a gata și se puneau la masă. Fiecare ceată de boier avea și câte-un tacâm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau și boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau și făceau petrecerea și mai veselitoare.
Negustorii, cu femeile și copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în șervete curate sau în coșnițe. Ajunși la fața locului și-alegeau loc ori sub câte un copaci mare sau la câte un colț mai adăpostit de ceva crângulețe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să așeze velința pe iarbă, să reguleze masa și să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau și ei lăutari și făceau ca și boierii.
Poporimea se aduna și ea: fiecare bărbat cu muierea și copii[i], ducând fiecare câte o legăturică, care cu ouă roșii, care cu colaci ori pâine, care cu pastramă ori mușchi, sau cu ceva legumă; și dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde și acolo, după ce trăgeau câteva olcele cu vin, și uitau de nevoile și grijile vieții.
Vinul îl vindea stăpânul dulapului.
Cei ce nu-și aduceau de acasă de mâncărică găseau acolo ouă roșii ori albe, cârnați și friptură de miel.
Pe lângă dulap se afla de vânzare: roșcove, alune, năut, stafide și șerbet dulce pentru copii și pentru tinerime.
Fiecare vârstă, fiecare tagmă-și găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergând de nu-i încăpea grădina, apoi veneau și se dau în călușar. Tinerimea, după ce râdea și-și spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vârstă se dedeau în leagăn.
Către seară se întindea câte o horă mare unde se prindeau toți. Boieri, neguțători breslași și muncitori se luau de mână și jucau cu voie bună și se veseleau până în amurgit.
Cei mai dibaci trăgeau câte o chindie, câte un brâu, ori câte o bătută.
La aprinsul lumânărilor, cârduri, cârduri se înturnau acasă.
Vodă-și găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgoviște, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mâna pe toți cetățenii și-i legaseră cobză.
Poftise măria-sa vodă Țepeș să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu și i se dete numele de Poenari.
În ziua când se începu clădirea, slujitorii domnești aduceau cârduri, cârduri, pe toți oamenii prinși la dulapuri în ziua de Paște; și-i întrebuințară ca salahori la zidărie. Toți erau îmbrăcați cu haine noi și curate, ca la Paște. Vedeai alături cu un bătrân o fată și lângă o mătușe câte un băiețandru; bărbații cu muierile și copii cărând la var, la cărămidă, ori la pietroaie.
Slujitorii nu se uitau la dânșii și nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toți‘i silea la lucru; pe toți‘i gâdila cu varga.
Mâncare le da cu ce abia să-și ție sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo până ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Când le dete drumul, ți-era mai mare jalea să te uiți la dânșii. Li se hărtănise hainele, și toți se întoarseră pe acasă desvănuiți și jerpeliți, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcați, jumătate goi.
Vlad-vodă își sărase inima. Să mai poftească și altă dată, dacă le dă mâna, să mai huiduiască un frate de domn.
Cetatea Poenari astăzi
