Legenda câinelui
A fost odata, demult, demult, un cioban care-si pastea turma lui de oi intr-o poiana frumoasa, din apropierea unei paduri; iar colo mai departe, spre rasarit, isi avea ciobanul stana. Dar tare greu ii era bietului om sa umble, cand avea nevoie, la agonisita lui... si stiti de ce?
N-apuca sa se departeze oleaca si, cat ai clipi din ochi, iesea din padure nasul oilor, un lup, care-i hartapanea pe toata ziua cate-o oaie. Ca n-avea omul pe nimeni altul sa-i fie pazitor al turmulitei lui.
Azi asa, maine asa... s-a luat ciobanul de ganduri, ca nu putea sa se dedulceasca in voie de munculita lui; iar daca se dedulcea, pierdea oile. Da asta pana intr-o zi, cand uite ca nimereste la turma un oaches batran, cu barba alba colilie si parul pana-n calcaie. Ba avea si niste chei la brau.
-Buna ziua, mai ciobane.
-Multumim dumitale. Da incotro?
-Pana aici, mosicule. Rogu-te, fie-ti mila si da-mi olecuta de cas, ca sunt calator si de foame ma abatui pe aici. Crede-ma, tata, ca de foame nu vaz inaintea ochilor.
-He, mosule, zise ciobanul, ti-as da cu draga inima, da nu pot, pacatele mele.
-De ce?
-Apoi, cum ma departez, vine un lup din padurea ceea si-mi hartapane o oaie; ba-mi mursica si din celelalte.
-Asa? Apoi du-te fara grija, daca e numai p-atata, ca pazesc eu in locu-ti.
-Bine, ma duc.
Si a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atat i-a fost. Cand se uita unchiasul, il vede venind cu limba scoasa dinspre padure si... gadina da figa la turma...
Da atunci ce sa vezi dumneata? Unchiasul odata scoate din san doua mere si le arunca inaintea lui, asa ca se dau de-a dura pe langa turma... S-apoi, minune... S-au facut din cele doua mere doua lighioi, amandoua la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care pana atunci nu mai fusesera pe pamant.
Si lighioile acelea, in graba au inceput sa se crete furca cu lupul, sa latre la el si inainte de a-si apuca lupul tainul, sa-l goneasca spre padure.
Asa! Si mosul se uita cu bucurie la fapturile zidite de el; iar oitele pasteau in liniste.
Atunci soseste si ciobanul cu casul si vede minunea. Pricepe ca e la mijloc putere dumnezeiasca; cade in genunchi inaintea unchiasului si incepe sa intrebe:
-Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine esti de-mi facusi atata bine?
-Eu sunt Petre! Si ti-am facut binele asta, drept rasplata ca ai avut si tu inima buna cu mine.
-Asa? graieste ciobanul si incepe sa se inchine. Iarta-ma dar, Sfinte Petre ca nu am stiut de la inceput cu cine graiesc.
-Nu-i nimic, omule! Mai bine scoala si asculta aici. Vei sti ca lighioaia aia cea mai haidosa e caine, iar cealalta e catea. Din ele are sa se traga d-aici inainte neamul cainilor, care or apara in toata vremea turmele si toate vitele de lupi.
Si dupa ce vorbi astea, cainii se intoarsera de la padure si incepura sa se apropie de om, sa se milcosesca, sa se dagarteze pe langa el si sa-l linga pe haine.
Iar unchiasul, dupa ce facu cateva semne spre oi si spre caini, semn de binecuvantare, incepu sa se indeparteze incet, incet, pana pieri intr-o lumina orbitoare!
-Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarasi ciobanul, cand mai vazu si asta si iarasi cazu in genunchi si multumi Sfantuletului.
Si asa, vezi? Din merele alea se trag cainii de astazi. D-aia cainele nu e spurcat. El saracul, e cel mai credincios prieten al omului si in toata vremea se roaga asa Celui de-Sus si lui Sfantu Petre, ziditorul lui:
-Doamne, Doamne! Sa traiasca stapanii mei si sa faca noua feciori; sa traiasca apoi feciorii, ca sa iasa fiecare cu cate-o imbucatura in mana, sa-mi dea, sa ma satur si eu.
Nu zice ca pisica:
- Doamne, Doamne! Sa moara toti din casa; sa ramana doar o baba si sa fie si aia oarba, ca sa-i pot lua eu din mana, orice-mbucatura.
Sfântul Petre și Orbul
A fost unde a fost si a fost cand a fost un orb si un olog si s-au prins frati de cruce si-a zis orbul:
- Sui, frate-n cius, eu te-oi purta si tu ma-i indrepta pe unde sa merg. Ce om castiga, om imparti frateste.
S-au pornit la cersit. Au cerut ei, au cerut... Ce au capatat, au mancat, au baut, s-au imbracat; ba au mai adunat si un sac plin cu malai.
- Hai sa impartim malaiul, ologule! Masoara tu si pune o banita mie, una tie, una mie, una tie... Mai stam si noi pe acasa, cat om avea mamaliga.
Ologul a inceput sa masoare; punea pentru el banita plina; cand venea randul orbului, punea banita goala.
Asa bietul orb cand intreba:
- Ii plina, bre, banita?
- Plina, bre orbule, plina!
Si cum sedeau ei pe malul garlei, ologul a dat branci orbului in apa...
S-a asezat apoi la capul podului s-a inceput a se milogi:
- Faceti-va mila si pomana cu un biet olog.
Asa, Dumnezeu si cu Sfantul Petre tocmai stau la taifas dupa masa; cum a vazut nelegiuirea ologului, Sfantul Petre ia paharul cu vin si zvarrr...dupa olog, dar s-a izbit in toartele cerului si s-a facut cioburi.
Dumnezeu atunci a zambit si a spus:
- Hei, Petre! Tu crezi ca ai lovit ologul si cand colo tu mi-ai spart paharul si ai patat cerul. Dar fiindca ai vrut sa dai in capul vinovatului, binacuvantate fie tandarile si vinul.
Sufla apoi asupra cerului si facu cioburile stele, iar vinul nori. Dimineata, cand pamantul se acoperi de roua, Dumnezeu zise:
- Acu, Petre, ia-ti toiagul, du-te pe pamant de spune orbului sa se spele in trei dimineti cu roua pe ochi si air va capata vederea.
A pornit Sfantul Petre pe pamant, a ajuns in satul unde traia orbul; ca vezi, Dumnezeu ii purtase de grija si-l scoasera din apa niste oameni milostivi.
Ada Sfantul ca sa-i cerce sufletul a intrebat:
- Asculta, omule, sunt un biet drumet, lasa-ma sa man la noapte in casa ta.
- Bucuros, mosule! Dar la mine ca la omul nevoias; n-avem nici de unele si numai bunul Dumnezeu stie cum o ducem.
A asternut femeia toale afara pe prispa, ca era in luna lui Florar, iar cand s-a revarsat de ziua, a chemat sfantul Petre pe orb, l-a invatat sa faca asa cum zisese Dumnezeu si a plecat.
S-a spalat orbul pe ochi cu roua, in trei dimineti, si a dobandit vederea. Atunci a priceput ca acel pe care il gazduise fusese un sfant.
Ursul, Vulpea și Măgarul
Cand a facut Dumnezeu pamantul, cu tot ce se vede pe el, se zice ca animalele nu aveau coada si urechi. Tocmai tarziu de tot, s-a gandit Dumnezeu sa le dea aceste podoabe. Asadar, a luat tatal ceresc rabojul dobitoacelor si socotind cate sunt, a inchipuit de fiecare cate o coada si o pereche de urechi, apoi a sunat din corn si, la porunca sa, s-au adunat toate dobitoacele. Toate, supuse si blande, stateau inaintea Domnului, asteptand sa fie impodobite.
Dintre ele s-au gasit insa trei, care au voit sa-l pacaleasca pe stapanul lumii si acestea au fost: ursul, vulpea si magarul.
Cel dintai, adica ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca lui Domnului si fiindca era iarna, a ramas in barlogul sau.
Ceilalti doi s-au infatisat inaintea lui Dumnezeu, dar cu gandul ca vor face in asa fel, ca sa poata scapa de o asemenea podoaba; caci vulpea cum este de sireata si-a zis ca, daca va avea coada si urechi, i-ar fi mai greu de gonit, cand ar fura ceva,
iar magarul, in prostia lui, se vazuse intr-o oglinga si i se parea ca este mult mai frumos fara coada si urechi.
De aceea s-au sfatuit intre ei sa ramana mai la urma celorlalti si, la sfarsit, sa se ascunda printre cei impodobiti.
Incepu dar Dumnezeu sa cheme cate una dintre dobitoace si sa le impodobeasca pe fiecare cu coada si urechi. Astfel a mers lucrul linistit, pana cand nu mai veni nici una in fata Domnului, dar mai ramasesera trei cozi si trei perechi de urechi. Intreba Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost in fata sa, dar nu raspunse nici una. Atunci se manie Stapanitorul si cautand printre ele, vazu pe cei doi furisati intre ceilalti. Ii chema la sine, certandu-i cum se cuvine; dar mai lipsea unul pe care nu-l gasea.
Luand Dumnezeu condica cea mare, facu apelul si gasi lipsa de urs. Se manie dar si mai mult; voind a-l pedepsi, zise:
- Fiindca voi ati voit sa ma pacaliti, voi adauga si partea celui care lipseste, tot la podoabele voastre, iar el sa ramana ca netotii. Si cum a zis, asa a facut. A adaugat la urechile magarului inca o pereche, iar vulpii i-a mai inadit coada pe atata si le-a dat drumul apoi.
De atunci ursul nu are coada si urechi, iar toata iarna nu iese din barlog. Tot de atunci si magarul, fiindca nu s-a mai vazut in oglinda, tipa cu hohot, de cate ori vede cate un frate de al lui, iar vulpea tot de atunci are coada asa lunga si de furat tot nu s-a lasat.
