TRĂSĂTURI ALE ROMANULUI DE TIP OBIECTIV
- narator obiectiv / impersonal, omniscient, omniprezent;
- focalizare zero; viziunea ”dindărăt”,
- narațiune la persoana a III-a;
- specificul relației narator - personaj.
NICOLAE MANOLESCU: ” Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. (...) Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator (atât și nimic mai mult). Un observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce proprie.”
SUGESTII DE REDACTARE
Liviu Rebreanu: ”Pentru mine arta (...) înseamnă creație de oameni și de viață.”
Romanul are trăsăturile romanului realist: literatura ca imitație a realității / mimesis; aspectul veridic / credibil al prozei; împotriva stilului calofil;
- relația dintre realitatea biografică și roman; deosebiri.
CONTEXTUL OPEREI
Publicat în 1920, romanul ION reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza semănătoristă; nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: ZESTREA, RUȘINEA.
SPECIE
Opera literară ION de Liviu Rebreanu este un ROMAN DE TIP OBIECTIV aparținând prozei interbelice.
De asemenea este un roman realist, social, cu tematică rurală.
ROMANUL
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ION aparține speciei literare ROMANUL. Este ROMAN DE TIP OBIECTIV prin specificul relației narator - personaj și al naratorului (omniscient, omniprezent).
Se observă obiectivitatea / impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.
Proza realist - obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea ”dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul. De aceea textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalității; nu poate ieși din destinul lui (roman al destinului).
Naratorul înfățișează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil și previzibil. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile.
Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de obiectivitate.
TEMA ROMANULUI
TEMA este prezentarea PROBLEMATICII PĂMÂNTULUI, în condițiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea.
Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale.
CARACTERUL MONOGRAFIC al romanului orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale; obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificare socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale) relații de familie.
Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.
Nicolae Manolescu consideră ca temă centrală tema destinului și nu problema pământului:” ..în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune.”
CONSTRUCȚIA DISCURSULUI NARATIV
INCIPIT, FINAL
Concepția autorului despre roman înțeles ca un corp geometric perfect, ”corp sferoid”, se reflectă artistic în structura circulară a romanului.
SIMETRIA INCIPITULUI CU FINALUL se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul PRIPAS, loc al acțiunii romanului.
Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează), DRUMUL are semnificația simbolică a destinului unor oameni și este investit cu funcție metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman.
”Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul (...) se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița (...).
Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”.
Descrierea inițială a drumului, supusă convenției veridicității prin detalii toponimice, introduce cititorul în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetașu) în desfășurarea narativă.Crucea strâmbă de la marginea satului, cu Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică a drumului prin metafora șoselei - viața:”Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început...”.
MODURILE DE EXPUNERE
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ.
DESCRIEREA inițială are, pe lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție simbolică și de anticipare. Peisajele descriptive susțin interesul cititorului pentru desfpșurarea epică.
NARAȚIUNEA OBIECTIVĂ își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității, prin ”stilul cenușiu” (Tudor Vianu). Alături de funcția esențială de reprezentare, în roman apare și funcția epică de interpretare / semnificare. Ea nu anulează obiectivitatea, ci o accentuează prin ”semnale” care anticipează destinele și conduc eroul (și cititorul) pe calea stabilită de naratorul omniscient.
DIALOGUL susține veridicitatea și concentrarea epică.
NIVELUL MACROTEXTUAL
Arhitectura romanului susține, la nivelul macrotextual, funcția epică de interpretare. Romanul este alcătuit din DOUĂ PĂRȚI opuse și complementare, coordonate ale evoluției interioare a personajului principal: GLASUL PĂMÂNTULUI și GLASUL IUBIRII.
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ÎNCEPUT și un SFÂRȘIT : Începutul, Zvărcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, George, Sfârșitul (partea a doua).
PLANURI NARATIVE
Prin TEHNICA PLANURILOR PARALELE este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin ALTERNANȚĂ, iar succesiunea secvențelor narative este, redată prin ÎNLĂNȚUIRE (respectarea cronologiei faptelor). Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor și evoluează paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la horă, dar interferența se produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din planul țărănimii este dictată de o vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea : ”Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești !”, după cum drama învățătorului Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care îl scăpase de temniță în urma conflictului cu Simion Lungu.
NIVELUL MICROTEXTUAL
La nivelul microtextual, funcția epică de interpretare se realizează prin TEHNICA CONTRAPUNCTULUI: prezentarea aceleiași teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion și Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învățătorul și preotul). Prin această tehnică se pun în evidență secvențe narative / episoade simetrice și antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii.
În roman există SECVENȚE NARATIVE semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă simbolică este hora de la începutul romanului, ”o horă a soartei” (Nicolae Manolescu).
CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI
ACȚIUNEA romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În EXPOZIȚIUNE, sunt prezentate PRINCIPALELE PERSONAJE, TIMPUL ȘI SPAȚIUL, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu :” Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași ”.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească ”petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. de aceea în joc sunt numai flăcăi și fete.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, ne arată hotărârea lui Ion de a-și atinge țelul și anume acela de a avea pământ. Numai că tatăl Anei, îl numește (la cârciumă ca și la horă unde se confruntă verbal cu Ion) îl numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui george și este construită simetric cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
PRECIZAREA CONFLICTELOR
CONFLICTUL CENTRAL din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei.
CONFLICTUL EXTERIOR, SOCIAL, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de CONFLICTUL INTERIOR, între glasul pământului și glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de CONFLICTE SECUNDARE, între Ion și Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În planul intelectualității satului, se manifestă CONFLICTUL NAȚIONAL, deoarece satul românesc din Ardeal este înfățișat în condițiile stăpânirii austro-ungare.
RELAȚIA OM-PĂMÂNT
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și de CONFLICTUL TRAGIC dintre om (nu întâmplător țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul - stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, ci în relație cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală.
Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul:
”Se opri în mijlocul delniței (...). Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. (....) Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.”
În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă (”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...). De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul - ibovnică, pământul - stihie.
DESFĂȘURAREA ACȚIUNII
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul - zestre, simțindu-se înșelat, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi țărani, în care ”biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu george.
DEZNODĂMÂNTUL
Astfel că DEZNODĂMÂNTUL este previzibil, iar George care-l lovește nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie: soție, un băiat, poet visător, Titu, și două fete de măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi. În plus, casa și-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat. Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și problemele sale de conștiință națională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfințirea bisericii.
ASPECTE MONOGRAFICE
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă ASPECTE MONOGRAFICE ale satului românesc tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar și după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere și cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-și apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și disprețuită de toți.
PERSONAJELE
CARACTERUL EPOPEIC și de FRESCĂ al romanului, semnalat de George Călinescu în Istoria Literaturii române de la origini până în prezent :”Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta...., nașterea, moartea (...) sunt momente din calendarul sempitern al satului”, este dat și de NUMĂRUL MARE DE PERSONAJE, despre care criticul afirmă ”nu sunt indivizi cu viață unică, ci exponenți ai clasei și generației ” (personaje tipice).
ION este PERSONAJUL PRINCIPAL, un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui existență este guvernată de verbele A RÂVNI și A POSEDA.
Exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, ele este o individualitate prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa pătimașă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a scriitorului ardelean.
Cele două femei, conturate antitetic și complementar, Ana și Florica, reprezintă cele două obsesii ale lui Ion (ale personajului principal): averea și iubirea. În încordarea lui de a le obține, se confruntă, în plan individual - concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general - simbolic, cu pământul - stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanță morală. de aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic.
MIJLOACE / PROCEDEE DE CARACTERIZARE
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre ele (CARACTERIZARE INDIRECTĂ). Fiind omniscient și omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (CARACTERIZARE DIRECTĂ).
LIMBAJUL PROZEI NARATIVE
Narațiunea la persoana a III-a presupune absența intervenției subiective a naratorului. Stilul direct alternează cu stilul indirect; este prezent STILUL INDIRECT LIBER :” Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții ? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...”
REGISTRE STILISTICE
George Călinescu constată autenticitatea LIMBAJULUI REGIONAL iar Tudor Vianu observă și el la rândul lui, utilizarea REGISTRELOR LEXICALE diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială: ”variațiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orășenesc sau acela intelectual”.
Diversitatea PROCEDEELOR ARTISTICE, utilizate nu pentru expresivitate, ci pentru plasticizarea ideilor. Personificarea, epitetul, comparația și hiperbola se regăsesc într-o frază oarecare:” Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare ”.
CONCLUZIE
ION de Liviu rebreanu este un ROMAN DE TIP OBIECTIV deoarece are ca trăsături: specificul relației narator-pesonaj, obiectivitatea / impersonalitatea naratorului omniscient care întreține ”iluzia realității” (viziunea realistă), utilizarea narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero (viziunea ”dindărăt”), atitudinea detașată de descriere, verosimilul întâmplărilor.
CONCEPTUL RECEPTĂRII CRITICE
EUGEN LOVINESCU - în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE
”Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive.”
NICOLAE MANOLESCU în ARCA LUI NOE:
- roman doric - ”iluzia vieții este mai presus de iluzia artei.”
- roman realist de tip obiectiv :” romanele realiste și naturaliste sunt mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Naratorul omniscient este divinitatea centrală a unui sistem teocentric. În raport însă cu personajele, se află pe o poziție îndepărtată și excentrică, în sensul în care centrul vieții umane nu nu coincide niciodată cu centrul destinului uman. (....) Și aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop știut de autor. Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului.”
